Contexte: rituri de trecere și călătorii inițiatice între lumi
Dacă ființe ale lumii celeilalte pot intra în lumea noastră prin felurite „spărturi” sau breșe deschise accidental sau intenționat, accesul omului către lumea de dincolo este supus unor reguli mult mai stricte. Există două modalități de a ajunge în lumea cealaltă, una universală, accesibilă fiecăruia în momentul în care trece din existență în posteexistență și i se deschide poarta dintre „lumi”, și una specială, destinată unei categorii restrânse de persoane deosebite, numite de regulă inițiați. Accesul în sine este permis doar prin gurile sau porțile lumii de dincolo, care se deschid doar în aceste condiții, permițând intrarea sufletului decedatului sau al călătorului între lumi (de regulă în timpul desfășurării unui ritual).
Pentru culturile tradiționale lumea de dincolo este prezentă întotdeauna în jurul existenței cotidiene, aflată la marginile lumii noastre, interferând deseori prin ființe sau forțe ale ei în spațiul istoric, concret, material. Însă reprezentantul culturii arhaice este doar martor la întâmpinarea manifestărilor lumii de dincolo, căci el nu poate interveni activ în cadrul acesteia, căci el nu pășește cu adevărat în cadrul acesteia decât prin moarte. Există o singură pășire în lumea de dincolo, un drum ireversibil, existențial, în urma căruia omul părăsește planul lumii noastre fără a avea posibilitatea de a se întoarce aici în condiții normale330. Drumul spre ceea lume reprezintă astfel o călătorie unică, ontologică, prin care este marcată trecerea dintr-o realitate într-alta. În spațiul tradițional românesc această tranziție personală irepetabilă și ireversibilă se numește Marea Călătorie sau Drumul spre lumea cealaltă.
Accesibilă doar unor elite spirituale sau unor eroi semizei, o altă categorie de drumuri către lumea de dincolo are un alt statut, căci călătoriile nu sunt nici irepetabile și nici ireversibile. Tipologia călătoriilor inițiatice în lumea de dincolo nu este reprezentată în spațiul românesc prin epopei sau legende, cum este cazul epopeilor mesopotamiene sau greco-latine, însă în izvoare istorice antice și în anumite zone etnografice românești sunt reprezentate călătorii ale unor personaje atipice către lumea cealaltă. În această categorie putem integra tipul șamanic local reprezentat prin șolomonar sau junele călăreț.
Tipologia inițiatului semizeu
Semizeul sau inițiatul are acces la forțele magice ale lumii spiritelor, prin natura funcției sale de erou sau chiar reprezentant al sacrului fiind „calificat” să călătorească în lumea de dincolo. El poate realiza reversibilitatea acestei treceri, de altfel fără întoarcere pentru omul de rând. În această categorie privilegiată de personaje mitice intră mai ales semizeii din epopeile și miturile lumii antice, precum Ghilgameș, Herakles, Orfeu sau Ulise.
Spre deosebire de experiențele din celălalt tărâm, care au un caracter mai frecvent gnoseologic, de cunoaștere și maturizare a eroilor, călătoriile în lumea de dincolo sunt în primul rând fapte care restabilesc ordinea cosmică, pentru destinul viitor al unui popor. Sensul acestor călătorii este cel care apropie tipologia celuilalt tărâm de lumea de dincolo, deși contextele și destinația textelor care descriu aceste lumi sunt diferite, unele aparținând unui spațiu deschis, permeabil, cele din urmă unui cadru ritualic sau magic impermeabil.
Nu cunoaștem astăzi legende cu răspândire largă care să descrie călătorii în lumea de dincolo în spațiul tradițional românesc, însă istorici și geografi antici au conservat câteva tipuri de călătorii atipice atribuite unor inițiați locali din spațiul carpato-istro-pontic în mileniul I î.Hr. iar, pe de altă parte, materialul etnofolcloric cules în ultimul secol și jumătate prezintă puține informații despre profile inițiatice locale.
În secolul al V-lea î.Hr., primul istoric grec, originar din Halicarnas, descrie în Istoriile sale zeul principal al geților, prezentând cele două variante cunoscute de antichitatea clasică privind originea sa. În acest context Herodot descrie mitul retragerii lui Zalmoxis timp de trei ani „coborând în adâncurile subpământene”331, revenind peste trei ani, după care a reformat spiritual geții, numiți de Herodot „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”332. Din descrierile lui Herodot aflăm că au existat banchete oferite elitelor tracice, în cadrul cărora era practicat un învățământ de tip misterial.
Pornind de la această mărturie a existenței unor societăți secrete de inițiere în spațiul getic, o întreagă serie de exegeze și suprainterpretări au lansat teorii despre ce se presupune că ar fi constituit influența acestui inițiat zeificat, Zalmoxis, pentru cultura tradițională daco- getă și moștenitoarea ei, cultura daco-română. Mircea Eliade constată că nu există mărturii târzii despre supraviețuirea acestui cult misterial zalmoxian în tradițiile populare, ceea ce este justificat datorită ocultării oricăror asemenea mișcări elitiste de-a lungul istoriei antichității333. Eliade propune astfel ipoteza unei absorbții depline a influențelor cultului misterial odată cu răspândirea culturii creștine, începând cu secolul al al II-lea d.Hr., fără a putea să cunoaștem dacă și în ce măsură în creștinismul timpuriu din Dacia au supraviețuit forme ale vechiului cult al lui Zalmoxis334. Urmele inițiaților locali din acest cult s-au pierdut, fiind recuperate doar prin izvoarele antice, după secolul al XVIII-lea.
Singura apropiere de cultul lui Zalmoxis ar putea fi tradiția șolomonarilor, dacă presupunem că aceștia ar fi urmași ai medicilor daci, menționați în secolul al IV-lea î.Hr. de Platon335 sau descendenți ai dacilor care practicau prin cultul lui Gebeizis, un cult al zeilor văzduhului336, de tipul indo-european al zeului Indra. În raport cu tradiția șolomonarilor, independent de originea lor disputată, descoperim tipul călătoriei inițiatice în lumea de dincolo, care ne interesează în mod special în acest studiu. După cum nu avem o epopee sau o tradiție autohtonă despre cultul lui Zalmoxis care presupunea o coborâre în adâncurile pământului, o călătorie de tip mistic în lumea de dincolo, nici despre șolomonari și călătoriile lor nu există tradiții unitare.
Conform informațiilor adunate din zonele etnografice românești unde sunt descriși eroii-vrăjitori, șolomonarul înfăptuiește trei tipuri de călătorii: una concretă, din sat în sat, una fabuloasă, pe norii cerului, și una mitică în lumea de dincolo. Această călătorie în lumea de dincolo este specifică tuturor inițierilor de tipul katabasis sau descensus ad inferos337. Drumul coincide totodată cu treapta de pregătire și probe ale procesului inițiatic, în urma căruia un discipol este școlit și se poate reîntoarce în lume ca un om nou.
Informațiile culese se referă rar la inițierea șolomonarilor, însă detaliile sunt
importante: „Școala aceasta e în pământ, la crângul pământului[…]. După șapte ani de
învățătură iese din școală în lumea noastră” . Mitul șolomonarilor este singurul din spațiul
tradițional românesc care descrie o călătorie în lumea de dincolo, realizată cu scopul inițierii în arta magiei meteorologice.
Trecerea ireversibilă sau Marea Călătorie
După Ion Ghinoiu, pentru multe culturi arhaice existența pe pământ era percepută drept o etapă a unei existențe mai largi, suprapământești. Putem vorbi astfel despre cel puțin două treceri, trecerea din preexistență în existență prin naștere și trecerea din existență în postexistență, prin moarte339. Indiferent dacă unele tradiții ale lumii concep existența prenatală ca o înșiruire de vieți succesive de tip metempsychosis sau drept o trecere dintr-o
preexistență inactivă în existența activă, tare, această trecere este prezentă mereu în conștiința tradițională și marcată ritualic.
Identificăm astfel o primă categorie a trecerii din lumea cealaltă în lumea noastră care are loc odată cu nașterea. Și fiecare membru al unei comunități tradiționale este supus și unei a doua treceri, polare, trecerea prin poarta morții dintre lumea noastră și lumea de dincolo. Pentru țăranul român, lumea cealaltă este lumea strămoșilor mitici, deseori fără criterii de diferențiere între cei buni și cei răi. Calea-ducătoare-neîntorcătoare, Marele Drum, Calea Lungă, Marea Trecere, Marea Călătorie sau Drumul-fără-întoarcere sunt denumiri folosite în spațiul etnocultural românesc pentru călătoria în lumea de dincolo, la finalul existenței pământești.
Trecerea spre moarte și implicit călătoria spre cealaltă lume are un sens social important în spațiul tradițional românesc, căci răposatul constituie un potențial agent malefic, care deschide porți spre lumea de dincolo și poate prezenta pericole pentru întreaga comunitate, observă Gh. Enache în studiul său dedicat Marii călătorii340. Prin riturile funerare îndeplinite cu strictețe comunitatea are grijă să transforme acest potențial negativ al răposatului într-o prezență protectoare, odată ajuns în lumea de dincolo, în sânul strămoșilor genealogici sau mitici. Enache susține că practicile rituale funerare au ca scop final refacerea ordinii lumii de aici, după ce aceasta a fost tulburată prin plecarea unui membru al comunității, înlăturând forțele malefice care ar putea veni din cealaltă lume spre lumea noastră341.
În spațiul carpato-istro-pontic au fost identificate forme de rituri funerare care corespund unor credințe diferite despre Marea Călătorie. Iar practicile funerare constituie elemente semnificative pentru a înțelege modul în care mentalitatea tradițională concepe Marea Călătorie. Pe teritoriul vechi locuit de geto-daci, de-a lungul mileniilor au fost practicate înhumarea – în perioada eneolitică și neolitică, incinerația – în perioada antichității clasice, revenindu-se la înhumare în perioada creștină, după inventarul arheologic funerar centralizat de D. Protase342. Și este un fapt de o mare importanță că modificările doctrinelor religioase diferite au transformat viziunea despre călătoria-fără-întoarcere încât, la finalul secolului al XIX-lea, etnologii culeg informații și rituri de trecere care combină influențe arhaice primitive cu elemente provenite din mitologia escatologiei creștine.
Conștiința populară ne transmite prin repertoriul poeziei funerare o resemnare în fața ireversibilității trecerii spre lumea de dincolo, prezentă prin toate „tratativele” lipsite de succes cu moartea însăși sau cu reprezentanții ei, corbul, corboaica, calul negru, cioara, ș.a.
Resemnarea are un rol vindecător pentru cei vii, care ar dori să nu fie părăsiți de răposat, însă pentru sufletul călător însuși moartea trebuie acceptată cu resemnare, ca pe o etapă a existenței prin care trebuie să treacă.
Trecerea este însoțită de cei dragi, de familie și prieteni, pentru a asigura elementele necesare unei călătorii reușite. Frica de repercusiunile neîndeplinirii corecte a ritualurilor generează deseori o grijă sporită pentru fiecare detaliu al ritualului funerar, spre a asigura reașezarea echilibrului în comunitatea celor vii, fără a determina forțele malefice ale lumii de dincolo să perturbe liniștea și stabilitatea lumii noastre. Teama ca răposatul să nu își găsească liniștea și drumul spre cealaltă lume este prezentă la mai multe popoare indo- europene, care se îngrijesc ca mortul să plece din lumea asta în lumea de dincolo în mod corect. Pentru a nu tulbura bunul mers al lumii noastre, reprezentanții comunității i se adresează celui răposat poruncitor, trimițându-l în lumea cealaltă, unde îi este locul: „În dealu-ăl cu jocu/ c-acolo ț-ă luocu”.
Caracterul ireversibil al Marii Călătorii a sufletului spre lumea de dincolo, ca trecere din existență în posteexistență, este prezent în multiple variante ale poeziei funerare: „To’ di- o cale lungă/ Lungă ducătoare,/ Și ne-ntuorcătoare”.
Drumul este descris uneori prin imagini care indică începutul unei noi existențe: „Pin rouă s-o roua/ pin pulbur s-o pulbura/ Pin brumă-i v-o diejera/ Pin șeață v-o rătăși/ Și-ndărăt n-o mai vieni”346 într-o variantă din Mehedinți sau „Astea-i calea ducătoare/ Și-napoi ne- ntorcătoare”347, sintagmă des întâlnită în nordul Olteniei. În Moldova, jud. Neamț, găsim texte care întăresc ideea diferențelor între drumurile lumii noastre și Marele Drum: „C-aista drum e-nșelător/ Și-napoi ne-ntorcător/ Aista drum cine-l face/ Înapoi nu se întoarce ” sau, într-o variantă din Suceava, „Vrei să mergi în ceea lume,/ Că satu îi fără nume/ Și cărarea fără urme/ Și ulițele-s glodoase/ Să nu poți veni acasă”.
(extras din Lumi și călătorii, Prof. Dr. Sebastian Stănculescu, pp 91-94)