Trei greșeli greu de recuperat în educație

Zilele trecute, o mămică m-a întrebat care este motivul pentru care, la imediat trei decenii de la revoluție, părinții tot nu știu ce este mai bine pentru educația copiilor lor, deși orice librărie și Facebook-ul sunt pline de titluri cu îndemnuri parentale – care mai de care mai interesante și mai picante. Am decis să schițez câteva principii generale, de bun simț, pe care consider că fiecare părinte responsabil ar trebui să le cunoască înainte de a se avânta spre adoptarea unora sau altor teorii asupra educației.

Psihologi proaspăt absolvenți care devin mari mentori pe parenting, traineri pozitiviști americani care îndeamnă părinții să nu le zică „nu” copiilor, maeștri care ne spun că fiecare copil este deja mai înțelept și experimentat la naștere decât adultul – avem tot soiul de idei despre parenting. Dar este greu să alegi ce să faci, mai ales pentru că cele mai multe dintre aceste idei au o parte de adevăr, care este logică și coerentă, însă aplicarea acestor adevăruri generale la etapele de vârstă ale copilului propriu și la scopurile educației lasă loc unei serii uriașe de interpretări. Întâlnind în fiecare an, ca studenți, cadre didactice, psihologi sau părinți sute de persoane care întâmpină dificultăți în relația cu copiii, am concretizat aceste trei principii generale, la care îl invit pe fiecare părinte să se gândească, pentru că experiența mea profesională mi-a demonstrat că absența unei preocupări pentru aceste domenii ale educației duce la efecte greu de recuperat.

I. Principiul limitelor ferme

Copilul este o ființă nelimitată, care nu poate percepe lumea din jur decât prin delimitarea ei față de sine. Lipsa limitelor în educație duce la două extreme, foarte periculoase fiecare. Prima extremă este aceea a copilului răsfățat-rebel care devine ulterior un adult impertinent, insensibil și neinteresat de efectele faptelor sale asupra lumii în care trăiește. Cea de-a doua extremă este aceea a copilului supus-învins de convențiile dure din jur, care nu poate avea inițiativă și încredere în sine pentru că se simte prea mic sau neimportant. Primului tip îi este caracteristică o atitudine de tipul „totul mi se cuvine”, desigur, de aici derivă și „ai mei sunt niște idioți/distruși/ratați”, „fac ce vreau eu că așa am eu chef”, „dacă ești mama/tata, nu înseamnă că trebuie să ascult de ideile tale tâmpite”, ș.a. Celui de-al doilea tip îi este caracteristică o atitudine de tipul „nu merit”, „merg unde vreți voi”, „nu știu ce (să) vreau”, ș.a.

Dacă nu suntem în stare să îi spunem copilului nostru „nu!” atunci când face ceva greșit, nu va deprinde un model de moralitate și nici de reguli sociale, la care va trebui să se raporteze în viața de adult. Sigur, asta este valabil pentru părinții care nu vor să crească un copil pe care să îl abandoneze pe o insulă în Pacific. Iar dacă nu suntem în stare să îi arătăm copilului propriile limite ale oboselii, corectitudinii, nevoilor noastre, el nu va prelua acest comportament – inițial imitativ, și nu va putea spune nici el „stop” atunci când cei din jur îi invadează spațiul interior. Un părinte care îi dă totul copilului său, care nu doarme, care nu are camera sa, care se sacrifică pentru „ceilalți” este un model bun pentru un copil nu va putea să lupte în viața de adult pentru spațiul său personal, pentru nevoile lui sau pentru identitatea sa.

II. Principiul libertății

Copilul are nevoie de libertate pe parcursul dezvoltării sale, însă libertatea este diferită în funcție de stadiile de vârstă în care se află.

Pentru copilul mic (0-7 ani), libertatea înseamnă că fac ce știu părinții mei că este sănătos și bun pentru mine, dar am libertatea de a alege culoarea, gustul sau formele unor jocuri sau jucării pe care le aduc în întâmpinarea mea cei mari. Libertatea de a face ce vreau eu este una caracteristică vârstei adulte. Gândiți-vă doar ce ar putea face un copil supărat care are la îndemână ca jucării un topor, o marijuana aprinsă sau o tabletă cu un browser deschis cu filme pornografice.

Copilăria medie (7-14 ani) are o libertate mai mare, care presupune că preluăm regulile de conduită morală și socială ale familiei, dar în cadrul acestora putem să ne asumăm responsabilități care contribuie la dezvoltarea noastră ca viitori adulți. Putem contribui la sarcini comune ale familiei (cumpărături, ateliere/cursuri, gestionat propriile cheltuieli printr-un buget personal restricționat de părinți în privința posibilelor cheltuieli neacceptabile). Libertatea înseamnă că deja pot strânge bani pentru a-mi plăti singur haine, sucul în oraș sau filmul cu prietenii. Însă părinții vor fi cei care vor spune dacă am sau nu voie un anumit lucru, conform regulilor familiei mele, dacă pot purta, spre exemplu, o bluză cu decolteu latg sau un maieu cu cranii imprimate.

În adolescență, libertatea însemnă un contract clar de responsabilități pe care le avem pentru propiile nevoi. Consistența și coerența principiilor morale și sociale ale părinților din primii 14 ani de viață sunt cele care vor fi întărite acum prin reguli generale care țin nu de activitățile sociale cu prietenii, nu de opțiunile vestimentare, care pot fi mai libere, cât de ceea ce ține de siguranța personală și de demnitate.

„A face ce vreau” cred că este cea mai nepedagogică atitudine pe care o poate favoriza vreodată un adult în raport cu un copil, asta mai ales în contextul în care nici adulții care fac ce vor ei nu sunt oameni liberi și responsabili, ci deseori se afundă singuri în propriile pasiuni, tensiuni de moment sau nevoi copilărești.

III. Principiul demnității

Din cadrul familiilor cu un statut mediu și submediu s-au stins tot mai mult, odată cu industrializarea și urbanizarea masivă, principiul valorii personale și al demnității individuale. În educația elitelor, cât și în educația oamenilor simpli de odinioară, trăia conștiența demnității fiecărui om, cu un puternic impact comportamental, astfel că tinerii erau îndreptați spre anumite valori semnificative care ajungeau să contureze viitorul fiecăruia.

Tot mai mulți tineri își pierd respectul de sine și demnitatea personală pentru că nu au fost îndemnați spre cultivarea acestora. Astfel, ar fi un mare ajutor dat unui copil să îi amintim, chiar și când nu mai este un copil, ci devine un tânăr, că valoarea lui individuală este mai importantă decât plăcerea, validarea sau frica de respingere a vreunui grup.

Deseori tinerii fac lucruri care le știrbesc moralitatea și demnitatea pentru că adulții din jur nu i-au învățat să prețuiască adevărul, cuvântul dat, onestitatea sau propriul trup.

Cultivarea prețuirii propriei demnități în educație trezește în copil un potențial extraordinar de coping (trecere peste situațiile de criză ale vieții), adaptare la mediu și autodepășire, astfel ca el să poată deveni un adult care să ia deciziile cele mai bune pentru un viitor echilibrat și cu împlinire. Demnitatea este cea care ne conduce traseul vieții pornind de la locul de muncă pe care îl vor avea copiii noștri, până la prietenii și familia care vor fi alături de ei în viața de adult. Deci, părinți, fiți voi înșivă demni și nobili, responsabili cu libertatea voastră, corecți și consecvenți pentru a avea copii demni și nobili, liberi, corecți și consecvenți!

Prof. dr. psih. Sebastian Francisc Stanculescu

3 thoughts on “Trei greșeli greu de recuperat în educație

  • 2017-08-23 at 3.03 pm
    Permalink

    Un articol exceptional.Trei valori clare:1″fermitate/respect pt regula;2*libertate ;3″ demnitate

  • 2017-08-23 at 3.05 pm
    Permalink

    Fermitate,libertate,demnitate obtinute cu masura.

  • 2017-08-25 at 1.57 pm
    Permalink

    Un material exceptional!Libertatea a fost inteleasa gresit atat in educatie, cat si in societatea romaneasca dupa anii ’90!A fi liber, are limite! Le spun mereu elevilor mei ca au voie sa faca multe, dar fara a deranja pe ceilalti.Au drepturi si obligatii, insa ei invata de acasa si din mediul apropiat ca au doar drepturi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.