Transhumanța în spațiul românesc

Vânătoarea animalelor este atestată în spațiul carpato-danubiano-pontic de la finele paleoliticului, prin urmele lăsate de vânătorii paleolitici în zona peșterilor Polovragi, Gura Chindiei, ș.a. Deși pictura rupestră din paleoliticul românesc este rară și nu reprezintă un specific zonal, ea totuși atestă existența unor comunități de vânători, ca în majoritatea regiunilor Europei centrale și mediteranene. Domesticirea animalelor reprezintă un proces tardiv, ale cărui semne se manifestă mai târziu, când apar masiv în culturile Cucuteni și Gumelnița reprezentări ale porcului și bourului. Pe de altă parte, invaziile indo-europene aduc în spațiul carpato-istriano-pontic și multiple reprezentări ecvestre, pe obiecte de harnașament și reprezentări ale așa-numitului Cavaler Trac, cu varianta Cavalerului Danubian, răspândite în tot spațiul balcanic și în Sciția.

Din perspectivă mitologică, animalele au un rol important în miturile de origine (Eliade, 1980:140-141), fapt care este atestat în primele documente istoriografice românești. Grigore Ureche este primul cronicar român care relatează legenda întemeierii Moldovei prin urmarea, în cadrul unei vânători rituale, a unui bour, legendă care va fi reluată ulterior de urmașii săi în alte cronici moldovenești. Strămoșul taurinelor apare chiar de la început, în legenda de origine a Moldovei. Pe de altă parte, cadrul cosmogeografic al României a fost prielnic păstoritului sub multiple forme. Romulus Vulcănescu identifică astfel un proces masiv de constituire a unei mitologii pastorale consistente, care dau naștere unor drame socio-culturale cu eroi sacri și profani, atât în formele sedentare ale păstoritului, cât și în formele sale tranhumante (Vulcănescu, 1987:545).

Creșterea animalelor are o vechime milenară în spațiul de formare a poporului român, păstoritul, sub toate formele sale, dând naștere unui complex de legende și mituri fundamentale. În cadrul păstoritului transhumant, figurile predominante sunt Zeul-Moș sau Ciobanul-Moș care se transformă în legende mai noi în Ciobanul bătrân sau chiar Moș Crăciun. Apare în snoave mai noi și ciobanul-păcălici, precursorul lui Păcală, atestat și în toponimia românească (Vulcănescu, 1987:547).

Păstoritul are un rol semnificativ pentru nașterea mitologiei pastorale, întrucât ea a primit o interpretare cosmologică, fiind percepută de poporul român ca un drum cu caracter sacru, asemănat drumului Soarelui pe cer, pe parcursul anului.

Transhumanța în spațiul românesc nu este o reminiscență a unui obicei străvechi nesedentar, după cum arată Valer Butură (Butură, 1978:215). Ea a fost practicată în epoca feudală de familiile mai înstărite de crescători de animale din regiunea Brașovului și Sibiului. Alte tipuri de semnalări privind mutarea turmelor nu reprezintă, după Butură, mărturii reale despre practicarea transhumanței, ci doar pendulații locale, practicate temporar sau cu scop comercial.

În spațiul românesc nu a fost practicată transhumanța de tip balcanic, ci o transhumanță de tip alpin. Familiile proprietarilor de animale nu urmau turmele, ci, de regulă, erau angajați ciobani profesioniști care plecau împreună cu animalele sau era desemnat câte un bărbat, prin rotație, care reprezenta tovărășiile teritoriale sau familiale ale proprietarilor mai mici de animale (Butură, 1978:215).

Valer Butură a identificat documente privind păstoritul transhumant în special în Țara Făgărașului și Brașov, cele mai vechi dovezi în acest sens datând din secolul al XVI-lea (Butură, 1978:215). Este de presupus astfel că transhumanța se practica și înainte, însă lipsa generală a documentelor scrise anterioare începutului secolului al XVI-lea îngreunează stabilirea începuturilor acestei practici de creștere a animalelor. Indiferent de momentul începutului acestei practici în spațiul românesc, la baza transhumanței a stat creșterea efectivelor  de animale și necesitatea de a găsi mai multe furaje pentru a le hrăni.

În practicarea transhumanței, românii au folosit un număr mai mare de oi, căci acestea erau mai ușor de întreținut și mai rentabile, vitele, caprele sau porcii fiind cel mai des păstrate în teritoriile de lângă stână.

Din perspectiva dezvoltării istorice, Valer Butură identifică două tipuri de transhumanță, care implică două tipuri de deplasări ale crecătorilor de animale. Transhumanța care avea ca scop pășunarea a fost astfel numită transhumanță simplă, iar cea care avea ca scop pășunatul și iernatul, reprezintă transhumanța dublă (Butură, 1978:219).

Transhumanța simplă a fost impulsionată de dezvoltarea orașelor, care au crescut cererea pentru produsele animale. Astfel în zonele care aveau un acces ușor la pășuni alpine bogate, ca Sibiu, Țara Bârsei, Țara Oltului, Secuime, Țara Hațegului, depresiunea Petroșanilor ș.a. transhumanța simplă s-a dezvoltat rapid. Datorită reliefului zonei transilvănene interioare a arcului carpatic, ciobanii din Țara Românească și Moldova au preferat să treacă munții spre pășunile grase și bogate de peste munți pentru pășunatul pentru vărat ca formă a transhumanței simple. Transhumanța simplă a pătruns ușor în epicul popular pastoral: „la stâna cu mutare, nu e iarbă stătătoare” (Vulcănescu, 1987:547) unde a înregistrat o dezvoltare largă.

Pentru că în Moldova și Țara Românească se găseau mai multe furaje pentru animale, în timp a apărut transhumanța dublă, odată ce păstorii au început să coboare cu turmele în regiuni mai joase din Câmpia și Balta Dunării. Transhumanța dublă a presupus deplasări mult mai lungi decât pendulațiile locale pentru vărat, implicând o dificultate mai mare atât pentru ciobani, cât și pentru animalele care erau supuse mai multor pericole. Datorită acestor probleme ridicate de transhumanța dublă, ea a fost practicată de un număr restrâns de gospodării înstărite din zona Sibiului și Brașovului. La începutul lunii septembrie, când turmele coborau din munți, ciobanii care nu aveau destule furaje pentru iarnă, se pregăteau deja pentru al doilea drum, spre câmpiile joase din Țara Românească și Moldova. În cazul în care baciul era un om bătrân și nu putea suporta iernatul, el era înlocuit de un cioban angajat, mai experimentat, care pleca spre câmpie cu turmele (Butură, 1978:220). Cei care vărau în locuri îndepărtate din munți, coborau direct spre locurile de iernat, pe drumurile lor tradiționale. Odată ajunși în câmpie la locul de iernat, oile „începeau la fân” în primele săptămâni ale postului Crăciunului (Butură, 1978:220).

Transhumanța dublă implica și un dublu efort din partea proprietarilor de animale, care se deplasau la începutul primăverii la locul de iernat sau un alt loc stabilit dinainte, pentru a ajuta ciobanii. Mieii necesitau în această perioadă mai multă atenție și trebuiau tunse oile și adusă lâna spre vânzare.

Transhumanța în spațiul românesc are un caracter alpin și se clasifică în două tipuri, transhumanța simplă și transhumanța dublă, care corespund posibilităților de hrănire a animalelor. În funcție de mărimea efectivului animalelor și implicit necesarul de furaje, în spațiul românesc s-a practicat transhumanța de vărat, iar pentru turmele prea numeroase, care nu puteau fi hrănite din resurse locale, familiile înstărite din Transilvania trimiteau ciobanii cu animalele lor și la iernat, în Câmpia și Balta Dunării, dezvoltând astfel un pășunat transhumant dublu.

Practicarea transhumanței în arcul carpatic de-a lungul mileniilor a dat naștere unei mitologii pastorale specifice, cu legende, rituri și cântece tradiționale proprii, care au influențat puternic cultura tradițională românească.

(articol de Sebastian Stănculescu)

Resurse bibliografice

Butură, Valer, Etnografia poporului român, Dacia, Cluj-Napoca, 1978;

Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Științifică și Encicopedică, București, 1980;

Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1987.