În ultima vreme, atât de des se aud speculaţii – care mai de care mai condimentate – despre sfârşitul lumii, încât mă întreb cât de multe putem înghiţi fără niciun pic de discernământ. Lumea este efectiv agresată de e-mail-uri trimise în lanţ, filme şi documentare mai bune, mediocre şi mai des de-a dreptul prost concepute, de cărţi semnate cu pseudonime pompoase, toate militând pentru o problemă – defapt – deloc nouă. De atâtea mii de ani omul este preocupat de sfârşitul său, indiferent de cultura căreia îi aparţine. În cadrul lumii creştine, Armaghedonul a constituit o teroare de-a dreptul milenară, cu ajutorul căreia au fost manipulate milioane de oameni. Din frică pentru ce va urma în viaţa de dincolo de moarte, oamenii au făcut multe lucruri imature, după cum putem vedea în istoria culturii. Înflorirea sectelor apocaliptice în ultimul veac şi jumătate este un semn de o relevanţă grăitoare pentru semnalarea amplificării acestui fenomen şi nicidecum vreo eliberare a omului modern de sub apăsarea subversivă a unei speculaţii lansate şi exploatate de unii oameni mai puternici. Ce este sfârşitul lumii de care omul se teme atât de mult? Este în fond o întâlnire cu necunoscutul, la care omul de după era industrială nu poate reacţiona ca înainte. Odată ce evoluţia civilizaţiei a produs „omul modern”, relaţia noastră cu tradiţia şi cu spiritualitatea autentică, purtătoare de sens şi stabilitate s-a degradat – pentru unii iremediabil.
Ideile folosite frecvent de diverse şcoli spirituale moderne despre importanţa anului 2012 sau trecerea spre mileniul III – azi deja depăşită – au la origini câteva sinteze de mitologie şi filosofie a unor popoare cunoscute ca purtătoare a unor tradiţii spirituale de mare valoare, cum sunt cultura indiană şi cultura mayaşă. Oricât de mult se va scrie despre noua eră, despre noua epocă, raportarea la anul 2012 este un fapt oarecum neimportant pentru cunoaşterea reală şi profundă a evoluţiei cosmice, la ale cărei rădăcini vom încerca să ajungem prin consideraţiile acestea. În principal ne vom referi la filosofia hindusă despre cele patru perioade ale unui ciclu cosmic, de la care au pornit în secolul al XIX-lea primele informaţii despre sfârşitul epocii întunericului şi începutul epocii luminii. Chiar dacă viziunea creştină a sfârşitului lumii prezintă un viitor sumbru pentru omenire, adepţii concepţiilor spirituale moderne au adoptat viziunea orientală privind evoluţia continuă a lumii, prin oscilaţii diverse, dar fără un sfârşit propriu-zis. Când vorbim despre anul 999, 1999 sau 2012 avem în vedere că în mintea multora dintre noi se asociază haotic mai multe noţiuni, nu tocmai limpezi şi coerente. Este bine să amintim că există superstiţii sănătoase şi superstiţii periculoase. Nu putem să ne temem de ceva ce nu ştim ce presupune şi cu atât mai puţin de ceva ce nu există.
Sfârşitul apocaliptic al lumii este o concepţie relativ nouă în omenire, căci mare parte din religiile lumii nu au o viziune sumbră despre acest presupus final. Cu excepţia creştinismului dogmatic, creaţia este văzută ca trecând printr-un proces continuu de evoluţie. Se cunoaşte un illo tempore iniţial, asemenea Genezei biblice, urmat de un drum de dezvoltare ce are ca final o reintegrare în lumea divină sau o asimilare în cadrul familiei sau totemului – văzut tot ca lume spirituală. Un sfârşit sumbru nu există, ci doar cicluri de vieţi şi creaţii care se succed.
În antichitate erau cunoscute în Asia şi în Europa o succesiune de perioade cosmice care reprezentau un început şi un sfârşit al unui ciclu. De la Hesiod din Theogonia apare în tradiţia europeană o viziune despre aceste patru epoci, pe care poetul grec le numeşte epoca de aur, de argint, de aramă şi de fier. Ovidius va copia această tradiţie şi o va prelua în Metamorfozele sale. Cele patru epoci reprezentau vârste ale omenirii, în care bunăstarea şi dreptatea treceau prin diverse grade de alterare de la aur spre fier. Tradiţia orientală ne transmite prin hinduism o concepţie cu o mare influenţă privind ciclurile cosmice. Mare parte din ceea ce se susţine azi despre presupusul sfârşit al lumii în anul 2012 are ca bază concepţia hindusă despre sfârşitul unui ciclu cosmic.
Marea epopee a indienilor, Mahabharata, este o poveste a sfârşitului lumii, a unei perioade similare cu cea prin care trecem noi acum. Toate filosofiile ulterioare ale Indiei au fost inspirate de această epopee brahmanică. Acum două secole, când Europa descoperea India şi scrierile ei sacre, lumea ştiinţei a fost deseori uimită de profunzimea filosofiei orientale. Din cadrul Mahabharatei, occidentalii cunosc în special Bhagavad Gita, de unde îşi revendică originile filosofia yoga. Hinduismul consideră că universul este creat de o trinitate primordială formată din Brahma, Vishnu şi Shiva, fiinţe divine care conduc împreună evoluţia cosmică. Shiva, parte din trinitate, poartă deseori atributul „distrugătorul”, căci lui îi revine sarcina de a distruge lumea din când în când pentru ca vechiul să poată pieri, lăsând loc unei naşteri a noului. Mahabharata prezintă o luptă de familie în care ajung să fie implicate o mulţime de regate, fraţii şi verii luptând între ei sub furia generată de Karna. Un fel de soare negru, acest Karna instigă neamurile la luptă. După varianta lui de Polier, citată deseori de Georges Dumezil pentru caracterul ei profund esoteric, acest Karna este reprezentatul principiilor potrivnice evoluţiei, din cauza căruia întreaga lume veche va fi implicată în războiul care va aduce moartea unei mari părţi a omenirii de atunci. Prezenţa Fiului divin Krishna, o variantă indiană de Fiu al lui Dumnezeu, va reuşi să echilibreze lupta în sens spiritual. Însă ajutorul trimis de zei prin întruparea Fiului nu va mântui lumea de moartea provocată de luptele neamului Bharata. Sfaturile Fiului date eroului principal Arjuna nu reprezintă strategii care să oprească distrugerea lumii, ci doar un model de atitudine demnă şi de resemnare contemplativă, care poate duce la izbăvirea spirituală. Varianta Mahabharatei care a fost publicată la Calcutta ca versiune oficială a epopeei indiene nu conţine îndrumări despre interpretarea filosofic-spirituală a evenimentelor din marea luptă. Dumezil, reputat cercetător francez, a fost primul care a sesizat diferenţele mari între versiunea oficială şi cea anterioară, a contelui de Potier, privind conotaţiile sale filosofic-religioase.
După tradiţia hindusă, lumea trece printr-un ciclu cosmic de aproximativ 26 000 de ani, care are patru subdiviziuni, cum întâlneam şi în tradiţia europeană a vârstelor omenirii. Aceste patru diviziuni poartă numele de Satya Yuga, Treta Yuga, Dwapar Yuga şi Kali Yuga. Ultima yuga este numită epoca întunecată din care, după brahmani, omenirea iese treptat în ultimele decenii. Această epocă întunecată, ca sfârşit al unui ciclu cosmic, poate naşte superstiţii, după cum am amintit la începutul articolului. Kali Yuga din Mahabharata poate sta ca pildă pentru cei care se bazează pe tradiţiile orientale atunci când prevăd sfârşitul omenirii în 2012. În epopee, epoca întunecată reprezintă un mare război în care au murit mulţi oameni. Însă lumea nu s-a sfârşit şi omul nu a fost părăsit de zeii săi protectori la finalul acestei perioade întunecate. Căci Krishna, cel mai înalt spirit, a fost trimis pe pământ pentru a le dărui oamenilor înalta sa filozofie. Concepţia dată de el a străluminat epoca luminii, Satya Yuga, care a urmat finalului războiului din Mahabharata. Întotdeauna lumea distrusă de epoca întunecată este condusă spre viitor de forţe care ajută la restabilirea armoniei. După epoca întunecată, urmează mereu epoca luminii.
O parte a esoterismului actual, care propagă multiple teorii mai mult sau mai puţin diletante, a folosit în ultimii ani elemente din viziunea creştină apocaliptică , amestecând-o cu faptul că celebrul calendar maya se termină la solstiţiul de iarnă din anul 2012, după cronologia noastră, suprapunând peste acestea – deloc fericit – ceea ce susţine învăţătura brahmanică despre succesiunea epocilor cosmice. Etapa în care se află omenirea acum este importantă şi ne aflăm într-un punct critic al evoluţiei Pământului. Acest fapt este o realitate lesne de observat. Însă, pentru a nu ne afla în necunoştinţă de cauză şi a nu lăsa să trăiască în noi orice superstiţii sumbre nefondate, trebuie să ştim de unde se nasc miturile din jurul clişeului fatalist 2012. Pe de o parte este bine să ţinem cont de faptul că creştinismul esoteric a propus pentru interpretarea Apocalipsei o viziune mai puţin materială, a unor lupte cu Fiara lăuntrică pentru a salva esenţa divină din sufletul nostru, figurată prin Fecioara cu Soarele în pântece. Viziunea sumbră a Armaghedonului are în această lumină alte conotaţii. Pe de altă parte prin metoda comparativă se pot obţine multe rezultate pozitive, însă nu amestecând Mahayuga hindusă, cu finalul calendarului maya şi cu o interpretare dogmatică foarte sumbră a sfârşitului umanităţii. Să nu uităm că tot metoda comparativă aplicată religiior lumii ne învaţă că divinitatea, oricum am numi-o, Brahma, Alah, sau Domnius Deus, ne iubeşte atât de mult încât ne va ajuta mereu să ieşim din întunericul în care cădem.
Omenirea a trecut mereu prin perioade mai bune şi mai rele. Despre un sfârşit sumbru nu se poate specula căci, cum spune însuşi autorul viziunii apocaliptice a erei creştine, despre ceasul acela nimeni nu ştie, ci numai Tatăl ceresc. Elitele spirituale moderne susţin că ne aflăm la sfârşitul epocii întunecate, fapt care trebuie să ne pună serios pe gânduri. 2012 – finalul calendarului maya, sfârşitul Kali Yuga după tradiţia hindusă, venirea momentului Apocalipsei, sunt evenimente de o profundă semnificaţie esoterică şi mistică faţă de care este mai bine să nu ne dăm cu părerea fără să avem cunoaşterea necesară. Ceea ce putem face ca oameni ai secolului XXI este să ne întrebăm ce facem noi pentru lume, cu ce contribuim la însănătoşirea sau la distrugerea ei în fiecare zi a vieţii noastre. În loc să ne umplem minţile cu teorii idealiste care prevăd (pe baza unor speculaţii diletante) cutremure fatale, schimbarea polilor, modificarea timpului ş.a., am putea încerca să fim mai atenţi şi mai responsabili unii faţă de alţii. Să consumăm produse pentru fabricarea cărora nu sunt otrăvite terenuri agricole din Africa sau chinuiţi copii orfani din India, să nu mai tăiem copacii care ne asigură un aer respirabil şi să evităm să distrugem lumea în care trăim. Dacă vom continua în acest mod iresponsabil, se poate să reuşim să stârnim singuri un sfârşit al lumii, care nu va reprezenta mânia zeilor, ci un gest de autodistrugere ce nu este scuzabil în niciun fel faţă de copiii noştri sau faţă de viitor.
(articol de Sebastian Stănculescu apărut în revistele Superstiții.ro și Drumul Omului)
