Rugăciunea

Rugăciunea

Doamne, fă din mine unealta Păcii Tale.

Acolo unde este ură s-aduc iubire,

Acolo unde este ofensă s-aduc iertare,

Acolo unde este dezbinare s-aduc unire.

(Rugăciune simplă de Sf. Francisc din Assisi)

Calugar din Lavra KievDin dorul pentru lumea spiritului, omul resimte nevoia de a se adânci în sine. Această adâncire apare ca închidere a simțurilor față de lume și aduce o liniște tot mai profundă. Cei care au căutat să intensifice această stare de adâncire, au putut simți cum liniștea devine sfântă, căci, în ea, omul poate întrezări partea sa spirituală, ca licărirea unei Lumini în întuneric.

La început, când închidem ochii și ne retragem în noi înșine, trăim un întuneric normal. Această beznă este cunoscută oricărui om care poartă dorul în el. Însă, din această beznă, cu cât adâncirea este mai adâncă, răsare propria noastră Lumină interioară. La început este mai slabă, apoi se intensifică pe măsură ce păstrăm mai puternică liniștea sfântă ce se așează în noi. Această Taină a opririi simțurilor față de cele exterioare, pentru a regăsi spațiul sfânt din lăuntru a fost cunoscută tuturor școlilor spirituale autentice. Căci în această Taină, omul se întâlnește cu partea divină din el însuși.

În liniștea sfântă, sufletului îi apare ca binecuvântare un izvor de Lumină nesecată, care alină dorul de lumea spirituală. Acest izvor aduce apă vie inimii însetate și o hrănește. Taina întâlnirii cu spiritul din noi clădește în om forțe cosmice.

Un simbol medieval al inițiatului creștin, Parsifal, pe drumul vieții sale, când a întâlnit primul cavaler îmbrăcat într-o armură ce strălucea în soare, l-a întrebat cu o seninătate vie: Sunteți Dumnezeu? În același mod, sufletul se pleacă în fața luminii pe care o descoperă treptat în sine însuși, spunându-și că este Dumnezeu.

Și într-adevăr, inima recunoaște propriul spirit ca pe propriul Dumnezeu căci, în spatele acestei Lumini, se află o Ființă care e fost creată după Chipul și după Asemănarea Tatălui, Eul nostru Superior.

Cu cât omul a lucrat mai mult pentru a se adânci în sine, trăirea Luminii sale interioare devenea mai profundă. Astfel, mulți iubitori ai spiritului, au căutat să găsească acele căi prin care pot închide pentru un timp cât mai lung porțile simțurilor fizice, pentru ca momentele lor de întâlnire cu Lumina să fie mai dese și mai profunde. Din această dorință, cu ispitele ei, unele școli spirituale au clădit spații în natură, unde oamenii se puteau retrage mai ușor în ei înșiși. Acestea au devenit mânăstiri și sihăstrii.

La început, când ne retragem în noi față de bezna simțurilor exterioare, lumea sufletească pare să se așeze tot mai mult, să se liniștească. Pe măsură ce liniștea se așterne în noi, inima presimte Lumina. Cu cât liniștea devine mai profundă și sufletul mai gol de influențele lumii exterioare, cu atât sufletul se apropie mai mult de izvorul Luminii din lăuntru.

Dorul pare să fie din ce în ce mai mare, pe măsură ce ne apropiem de Lumină prin poarta liniștii și primim cu venerație atingerea Ei. Atunci, din această venerație, se naște rugăciunea.

Tradiții spirituale orientale și occidentale au căutat să cultive această stare de rugăciune. Iar scrierile unei mari părți a învățătorilor acestor tradiții au fost numite mistică. Și toți adevărații mistici au scris și au vorbit despre treptele rugăciunii, prin care omul primește binecuvântarea tot mai înaltă a întâlnirii cu Lumina.

Școlile mistice au fost inspirate de trăirea luminii și au dat indicații discipolilor pentru a purifica lumea lor interioară pentru a o aprofunda.

Primul pas spre rugăciune trebuie să fie curățarea inimii. Sufletul care poartă în el pasiuni nepurificate, nu se poate adânci în sine și nu ajunge la starea de rugăciune. Mereu va fi întrerupt din strădania de a găsi liniștea interioară de pofte, dorințe, gânduri și sentimente care aparțin lumii fizice. Misticul se străduiește să oprească aceste mișcări ale sufletului, pentru a deveni complet pasiv, complet inactiv.

După liniștirea sufletului printr-o purificare interioară treptată, urmează un alt pas. Această liniște trebuie transformată dintr-o liniște aparentă a gândurilor, într-o liniște a gândurilor, a sentimentelor și chiar a impulsurilor de voință. Sufletul trebuie liniștit nu numai în gândurile și reprezentările sale, ci și în sentimentele și impulsurile sale volitive. Când sunt oprite aceste trei surse de neliniște, în inimă coboară și liniștea sfântă, cea adevărată. Dacă liniștea aparentă este o tensiune de a opri stimulii exteriori, liniștea sfântă este o stare de relaxare în care în suflet trăiește doar dorul după Lumină.

Rugăciunea începe atunci când din liniștea sfântă, sufletul se îndreptă spre Lumină. Când discipolul atinge această treaptă, devine un trăitor al rugăciunii.

Misticii cunosc faptul că apropierea de Lumină este un drum de desăvârșire care durează mulți ani, timp în care sufletul se dăruiește tot mai mult venerației față de Ea, apropiindu-se tot mai mult. Iar această apropiere nu este altceva decât o oprire a oricărei activități sufletești. Activitatea este preschimbată într-o pasivitate în care sufletul se dăruiește dorului său de Lumină și așteaptă să curețe tot mai mult din el însuși, până ce această Lumină poate să i se reveleze tot mai mult, pe treptele desăvârșirii sale.

Starea de rugăciune aduce totodată o ieșire din prezentul nemijlocit, din ceea ce ni se oferă prin simțurile fizice. Prin starea de rugăciune, sufletul iese din cadrul temporalității și a spațiului și presimte, în liniștea sfântă din el, acțiunea forțelor divine care îi țes destinul ca două curente: unul care vine dinspre trecut și unul care vine dinspre viitor. Aceste două curente se întâlnesc în el și îl poartă pe drumul desăvârșirii.

Cultura prezentului a pierdut sensul rugăciunii. Căci forțele egoismului care au cuprins impulsurile materialismului din ultimele secole au echivalat verbul a ruga cu verbul a cere. Rugăciunea a devenit astfel o cerință adresată unei lumi mai înalte, în care acționează tot mai puternic egoismul. La început, ceea ce inspira misticul în rugăciune era dorul curat pentru lumea spirituală. Era dorul de originile spirituale din care provine omul și față de care o nostalgie milenară ne cheamă în permanență spre a ne întoarce acasă, în sânul Patriei de unde am plecat cândva. Acest dor pornea tot dintr-un egoism, însă era un egoism curat, pornit din setea și foamea față de lumea spirituală. Mai târziu, când rugăciunea a fost atinsă de egoitatea materială, ea a însoțit ritualuri care apelau la forțele zeilor spre împlinirea poftelor și dorințelor egoiste ale oamenilor. Astfel, mulți am uitat ce este cu adevărat rugăciunea.

Pentru drumul spiritual modern, atingerea stării de rugăciune este o cărămidă esențială în construcția Omului Superior din noi. După ce cunoaștem rugăciunea, vom înțelege o nouă Taină, cunoscută dintotdeauna inițiaților: rugăciunea autentică devine meditație, iar meditația autentică devine rugăciune. Însă acest lucru nu aparține lumii gândurilor inteligente, ci trăirilor spirituale concrete, care ne poartă, pe orice cale am porni, spre același Ideal, atâta timp cât păstrăm intențiile noastre curate, purificate mereu prin dragostea de Adevăr.

Prin rugăciune, omul se înalță treptat la o altă stare de conștiență, care îi permite cunoașterea lumilor superioare: starea de meditație. În același fel, învățăcelul va dezvolta trepte noi ale conștienței iar, când ajunge la acestea, venerația și smerenia îi umplu sufletul, atingând starea de rugăciune.

(Articol de Sebastian Stănculescu – Dorul lumii spirituale)