Dragi prieteni, Crăciunul nu este numai un moment în care copiii sunt mai fericiţi sau oamenii mari mai agitaţi cu pregătirile. Crăciunul este un joc minunat şi pentru Stele, şi Planete şi chiar pentru Soare! Întreaga lume, în zilele de Crăciun, este deosebită. Parcă ceva magic se lasă peste toată natura şi peste oameni, schimbând astfel chipurile lucrurilor în chipuri noi, magice. Această schimbare durează mai multe nopţi, până de Bobotează, când se zice că se închid iarăşi porţile Cerurilor. În ultima seară cu adevărat magică din perioada Crăciunului, am plecat într-o călătorie minunată, pentru a vedea ce fac prietenii mei dragi, piticii mari şi mici. I-am purtat în suflet şi în visele mele în fiecare zi magică, însă nu am mers în pădure sau pe munţi, la copaci bătrâni sau la izvoare, pentru a-i reîntâlni în lumea lor. Vedeţi voi, putem fi prieteni cu piticii şi să vorbim cu ei şi doar în căsuţa inimii noastre, deşi ei sunt mai fericiţi dacă îi şi vizităm uneori în căsuţele lor. Aşa gândind, iată-mă într-un parc frumos, pe unde eram în acea seară magică, uitându-mă după aceşti prieteni voioşi. Primăvara şi vara piticii sunt mai uşor de găsit, căci ei stau lângă trunchiurile copacilor lor, privind curioşi către cei care trec pe lângă ei. Uneori, când sunt vizitaţi de copii buni care îi văd şi îi îndrăgesc, se prind chiar în joc cu ei şi să vezi atunci ce bucurie şi salturi de voioşie! Toamna târziu şi iarna însă, piticii nu se mai joacă alături de copiii sau de oamenii buni care îi văd, ci ei pleacă, ocupaţi, către împărăţia Gliei. Glia este mama noastră Pământ, cea care ne poartă pe noi toţi în spinare şi care cu dragoste rodeşte din pântecul ei cele mai frumoase fructe, legume şi cei mai minunaţi copaci, fiecare cu piticul său. Prietenii mei deci iarna sunt plecaţi în adâncurile pământului, unde coboară cu ei lumina Soarelui şi a Stelelor pe care au adunat-o în timpul anului. Pământul se bucură mult să primească această lumină cerească şi se umple cu forţe noi din care în primăvară va face să învie tot ce este verde.
Am trecut pe lângă câţiva copaci cuminţi, aliniaţi pe o potecă, şi am văzut surprins că aceşti copaci erau înveliţi într-o lumină nouă, cum nu mai văzusem decât odată de mult, în jurul bradului prietenului meu Urgniş. Ei erau blânzi şi trunchiurile lor erau învelite într-o lumină albastră lină, ca o mângâiere caldă. Părea că ei dormeau, cu rădăcinile adânc înfipte în mama Glie, aşteptând parcă învierea lor din primăvară. Piticii lor nu erau în trunchiurile sau la rădăcinile acestor copaci, ci erau undeva mai departe, mai în adâncuri. Vroiam să întâlnesc aceşti pitici ai căror copaci erau înveliţi în lumină albastră în seara aceea, însă privind trunchiurile, era ca şi cum m-aş uita la un om dormind şi aş încerca să înţeleg cum este el când este treaz. Omul când doarme este frumos. Însă eu nu îi pot auzi glasul şi nu pot vedea în ochii lui ce îmi arată sufletul său, deşi îi pot vedea chipul. La fel era şi cu piticii. În copaci puteam vedea ca dormind piticii care au plăsmuit aceste fiinţe cuminţi, care erau ca amorţite pe timp de iarnă.
Parcul meu avea şi un lac mare, îngheţat, şi coborând către lac, am lăsat sufletul meu să mă poarte încotro simţea el nevoia. Am ajuns în scurt timp în faţa unui trunchi bătrân. În spatele lui măcăneau câteva raţe sălbatice, vesele în felul lor. M-am aşezat lângă acest trunchi bătrân, pe malul lacului, uitându-mă la răţuşte. Lor nu le era frig! Bucuria lor părea să le încălzească. Din trunchiul bătrân a oftat adânc un pitic obosit. Nici nu îl văzusem când m-am aşezat acolo! Şi el fugea printre pietre ducând acolo lumina Stelelor şi a Soarelui, însă îmi grăia direct în inima mea. În această noapte magică piticul putea să-mi grăiască limpede, mai limpede decât în alte zile din restul anului. Însă graiul lui bătrân mi-a vorbit doar liniştea nopţii. Mi-a povestit Tăcerea ultimei nopţi de Crăciun. Eu însă nu am înţeles atunci graiul tăcerii lui. L-am salutat cu drag şi am mers mai departe. Piticul tăcea prin graiul său şi nu am ştiut cum să îi răspund graiului plin de linişte.
Am trecut pe lângă alţi pomi desfrunziţi. De sub ramurile lor bogate (erau fraţi) şi care ieşeau de jos din trunchiurile umflate, se auzeau ecouri de râsete voioase. Ele aminteau de vara care a trecut. Piticii copacilor erau şi ei plecaţi în aventura lor prin tărâmul doamnei Glie, însă râsetele lor au rămas în trunchiuri sau între rădăcini.
M-am îndepărtat şi am mers pe o alee pe marginea lacului. Cerul se oglindea ca prin miracol în sine însuşi şi în formele norilor fini de la apus şi apoi în lac. Coborându-mi privirea spre lac, am văzut că în locul pe unde treceam el era dezgheţat. Nu am observat decât acum, în oglindirea cerului. Aici era ceva care făcea ca apa să fie mai caldă. M-am aşezat jos, spre marginea lacului, ca să mă apropii de căldura aceea neobişnuită. Din lac se ridicau încet aburi fini. Între firele line de apă care se ridica spre lumina apusului, dansau în valuri blânde nişte fiinţe albastre. M-am uitat la ele cu atenţie şi cu drag. Erau zâne! Cu adevărat erau zâne! Ele făceau ca apa să fie mai caldă şi ca firele subţiri de umezeală să se ridice în aerul rece al iernii! Mă uitam la ele ca vrăjit. Zânele dansau între valurile aburului alb şi cântau ceva în şoaptă. Câteva dintre ele s-au apropiat de mine mult şi m-au atins uşor pe faţă, cu o mângâiere caldă şi umedă. Apoi au zburat înapoi în dansul lor care năştea aburi. Încercând să aud ce grăiesc îmi venea să mă arunc în apă. Cântecul lor nu suna nicicum, era doar un cântec al Tăcerii, însă care mă fura spre lac. M-am cutremurat de puterea acestui cântec; era ca o vrajă. Dar zânele erau tăcute. Mişcarea lor era linişte şi cântecul lor Tăcere. Ele vorbeau la fel ca piticul bătrân din trunchiul gros lângă care înotau voioase răţuşte. Ce să fie oare cu tăcerea asta magică, care parcă totuşi grăieşte?! Mânat de frig am părăsit zânele în dansul lor fermecător. Erau însă altfel decât alte zâne! Zâna de la izvorul meu era mai mare şi parcă mai puternică. Şi ea cânta cu un glas ca de cristal. Însă nu m-a chemat niciodată spre apă prin tăcere, ca aceste fiinţe de acum. Ea mă chema prin glasul ei, pe care cu frică îl ascultam uneori, căci mereu simţeam că mă vrăjeşte şi că am să devin şi eu un pitic sau o zână. Iar eu vreau să fiu om.
Se înserase bine şi acum în noapte mai luminau doar scânteile piticilor care călătoreau în adâncuri purtând în felinare lumina vreunei Stele. Sau poate sub zăpadă seminţele depuse în pântecul Pământului. Totuşi, de sus, mai cobora o lumină, era însă una cu totul şi cu totul deosebită, sfântă: era lumina ultimei nopţi de Crăciun. În adâncul iernii această lumină aducea linişte şi pace. Am ştiut privind-o că ea este cea care a preschimbat graiul piticului în Tăcere şi cântecul zânelor într-un grai al liniştii depline. De asta şi copaci, şi pitici şi zâne erau fermecaţi de Tăcere.
M-am îndreptat spre casa mea, fermecat şi eu de Tăcerea nopţii sfinte. Eram însă puţin mâhnit că fiinţele naturii nu îmi grăiseră dincolo de Tăcere şi ceva care să-mi folosească în noul an. Pe când gândeam asta, zânele pe care le lăsasem în urmă au venit grăbite către mine. Zborul lor era minunat, căci lumina şi el în noapte. Zânele au grăit împreună: “lasă, omule, trecutul să se odihnească în trecut, căci te înţepeneşte ceea ce nu răsare din impulsurile cerute dinspre viitor! Ascultă deci glasul îngerilor: <<Culege şi coace cu iubire şi cu încredere impulsurile pe care Noi ţi se trimitem dinspre viitor!>>”
