La semafor, un șofer nervos claxonează, iese pe geam și înjură o doamnă în vârstă care traversează cu greu strada. În autobuzul aglomerat o femeie vrea să coboare la stația următoare și îmbrâncește un cuplu de pensionari, lovindu-i cu plasele grele. Un băiețel vine de la școală și este buzunărit de un puști mai mare, care îi cere bani pentru țigări. O tânără este lovită de prietenul ei pentru că i-a zâmbit insistent unui amic comun. Pentru că a aruncat cu o piatră în geamul vecinului de la parter, o mamă își pocnește sănătos odrasla, ca să-și bage mințile în cap.

Forme ale agresivității ne întâmpină de zeci de ori în fiecare zi. Teamă? Violență? Durere? Gelozie? Mânie? Agresați? Agresori? Indiferent de rolurile pe care le purtăm, avem ciocniri cu potențial conflictual în fiecare zi a vieții moderne. Unii decid să le considere agresiuni și reacționează violent la ele, fie ca agresori, fie ca agresați, alții decid să fie toleranți sau nu își bat capul cu orice fleac și rămân liniștiți. În cadrul acestui articol ne propunem o abordare mai profundă a agresivității, care va adânci originile acesteia.

Cuvântul agresivitate provine din limba latină, de la verbul aggredior, care are sensul primar de a merge către cineva, de a se îndrepta spre ceva. În secolul III î.e.n., Plautus îl utilizează cu acest sens, fiind preluat și în secolul II î.e.n. de Vergilius. Mai târziu, termenul a fost încărcat cu sensul a ataca, a invada, ș.a. Astăzi am preluat în limba română cuvântul agresiv din limba franceză, deja încărcat cu o conotație negativă. Dacă ne apropiem de agresivitate în sensul autocunoașterii și introspecției, vom realiza curând că sensul etimologic ne ajută să înțelegem agresivitatea mai profund. Orice formă de agresivitate este, de fapt, o întâlnire de opinii, sentimente, atitudini, cuvinte. Ele sunt inițial neutre, dar au potențial mare de a fi preschimbate în altceva decât ceea ce sunt propriu-zis. Un om se uita fix la noi cu o privire ascuțită, agresivă și stârnește un disconfort care, dacă persistă, ne stânjenește și ne face să dorim să ne schimbăm locul. Putem afla ulterior că omul era căzut pe gânduri și își amintea de o ceartă avută în parcare cu un personaj arțăgos. Sigur ni s-a întâmplat și invers. Anume să adresăm unui prieten o replică, iar ea să fie interpretată drept o ofensă, care stârnește un conflict. Realitatea ne dovedește că se poate ca un om să urle la tine și tu să rămâi calm, căci știi că te confundă cu vecinul care lasă câinele liber pe casa scării, sau invers, să fii jignit și să nu reacționezi, căci nu vrei să îți pui mintea cu oricine.

Unde stă diferența dintre a reacționa la o situație transformând-o într-un conflict agresiv și a îi tăia acestuia aripile, metamorfozându-l într-o întâmplare banală sau într-o serie de vorbe fără sens, rostite la supărare? Diferența stă numai în noi. Noi putem decide dacă dăm apă la moară unui eveniment cu potențial agresiv, dacă îl alimentăm sau nu. Aici începem să ne apropiem de natura conflictelor. Agresiunea este un tip de întâlnire, care poate deveni sau poate să nu devină o situație violentă.

Oamenii au deseori atitudini agresive cu posibilitatea de a stârni prin ele conflicte. Dar ce stârnește agresivitatea în general? Ce anume ne face să reacționăm într-un mod violent? La această întrebare putem răspunde doar dacă suntem atenți la noi înșine în două ipostaze.

Prima ipostază este aceea de agresor. De ce am fost violenți cu cei din jur în ultima vreme? Care este motivul pentru care am avut o reacție agresivă verbal, emoțional sau fizic? Cheia acestei întrebări are o interpretare personală pentru fiecare situație și om în parte, însă identificăm mereu un tipar general. Oamenii devin violenți atunci când vor să apere ceva. Apărăm un punct de vedere, spațiul personal, imaginea noastră, siguranța personală, statutul într-un grup (familie) sau vrem să reglementăm puterea. Dincolo de pretextele subiective mereu avem de-a face cu o apărare a ceva. Tatăl care își bate copilul își arată lui însuși cine este șeful și cine face regulile, apărându-și statutul și puterea. Găștile care se confruntă în cartierele marilor orașe își stabilesc „supremația teritorială” și liderii. Adolescenții vorbesc răstit și se ceartă cu părinții pentru a apăra lumea lor interioară și sentimentul lor de libertate. În continuu se apără idei, propria lume interioară, propria intimitate, spațiul, reputația sau bunurile personale.

Să ne îndreptăm acum spre ipostaza celui agresat. Cum ne simțim în general când suntem agresați? Când agresiunea este și fizică, lucrurile se complică, ele implicând frici și reacții complexe. Când agresivitatea se manifestă prin violență verbală sau la nivel afectiv, prin atitudini și poate gesturi, ea naște în noi o serie de reacții. Deseori victima devine agresivă ea însăși, violentă în exterior, când răspunde conflictului cu aceeași monedă, sau agresivă în interior, mai ales în cazul introverților, prin autoviolență (complexe de inferioritate, mustrări, învinovățire). Uneori victima nu răspunde prin violență la rândul ei, însă cade într-o stare interioară foarte interesantă.

Toate formele de agresivitate, atât cele care nasc acte violente, cât și cele care nu își activează potențialul violent, reprezintă oglinzi ale noastre. Există o vorbă înțeleaptă, la care vom reveni în detaliu într-un articol viitor, ce spune că victima își atrage singură agresorul. Și este adevărat că prin modul nostru de a fi, de a reacționa, fiecare dintre noi atragem un anumit tip de întâlniri între oameni. Unele cu un potențial agresiv mai intens, altele mai pașnice. Însă întotdeauna conflictele care ne transformă în victime sunt oglinzi ale noastre, chiar dacă nu ne place să admitem asta. Cel mai frecvent oglinzile ne arată fricile și fobiile noastre. Mereu un om care nu suportă să i se vorbească tare și să se strige la el, va găsi oameni tot mai mulți care să țipe la el. La cei din jur nu vor țipa aceeași oameni, căci fenomenul de oglindire atrage mereu o reacție polară. Cei care au obiceiul de a analiza cu detașare viața și relațiile din jur vor constata aceste fenomene tot mai frecvent.

Oglindirile acestea au un rol deosebit în autocunoaștere. Este important să facem mereu un pas în spate după orice conflict prin care trecem și să-l analizăm cât mai profund. Ce îmi spune acest lucru despre mine? Ce văd în oglinda prietenului la care am țipat mai devreme? Ce aflu despre mine? Cum mă simt când mă consider victimă? Ce spune asta despre mine? Este prima oară când pățesc asta? Se repetă vreun șablon? Ce îmi spune oglinda despre situații similare? Numai în acest mod putem face pași reali spre a vindeca acele conflicte pe care le atragem noi înșine. Curățând în propria oglindă ceea ce trebuie vindecat și reparat, nu mai atragem în jurul nostru acel tip de întâlniri conflictuale. Pur și simplu acel tip de confruntări dispar din jurul nostru iar, dacă se mai întâmplă în viitor, nu ne mai pot atinge.

Agresivitatea nu este doar o oglindă. Însă cum o înțelegem mai bine, pentru a putea interveni în cadrul ei și atunci când nu suntem direct implicați în ea, ci participăm la ea ca o terță persoană? Ar fi bine pentru început să realizăm o tipologie a agresivității de tip violent.

La o observație atentă, în raport cu funcțiile sufletești, agresivitatea are trei izvoare și trei niveluri de raportare. În mod obișnuit este sunt amestecate pentru conștiența cotidiană însă, prin dezvoltarea atenției, putem să le izolăm și identificăm din ce în ce mai limpede.

Primul nivel sufletesc este cel al rațiunii, al gândirii noastre. Aici conflictele se află în raport cu demnitatea noastră. Devenim agresivi și violenți la acest nivel când simțim vulnerabile aspecte personale legate de orgolii, de așteptări, de idei și concepții pe care încercăm să le apărăm și să le susținem în fața imaginii noastre despre lume.

La nivelul afectiv, al simțirii noastre, întâlnim o lume mai puțin conștientă decât cea rațională, căci puterea noastră de introspecție identifică o instabilitate mai amplă a trăirilor emoționale. Conflictele apărute la nivelul simțirii sunt legate de aspectele de afecțiune, atenție, grijă, tandrețe. Devenim agresivi când nu primim atenția cuvenită, grija sau afecțiunea, căldura sau chiar tandrețea de care sufletul are nevoie.

Voința sau impulsurile noastre volitive stau în legătură cu funcțiile (mai ales în raporturi sociale) legate de respect, recunoaștere, importanță de sine. Din această categorie de impulsuri agresive pornește violența fizică și reacțiile primare legate de instinctul de supraviețuire, cel mai greu de pătruns cu o conștiență obișnuită. Relațiile de putere din cadrul grupurilor, problemele de securitate personală aparțin acestui nivel.

Cunoscând îndeaproape originea impulsurilor agresive în noi și în ceilalți vom realiza tot mai limpede cum putem găsi remedii sociale și personale pentru acestea. În spatele conflictelor din sfera gândirii este necesar să cultivăm înțelegerea calmă a situațiilor, a lucrurilor care stau în spatele unor reacții de moment sau vorbe aruncate în situații de stres sau nervozitate. În spatele problemelor din sfera afectivității trebuie cultivată iubirea, care ne ajută să contracarăm alte tipuri de sentimente violente. Iar în sfera impulsurilor volitive vom cultiva responsabilizarea și respectul pentru voința proprie și a celor din jur.

În partea a II-a a studiului vom dezbate cu exemple și lămuriri suplimentare modul în care agresivitatea activată ca impulsuri violente intervine în viața proprie și în cadrul social, pe fiecare nivel și prin întâlnirile dintre agresori și agresați în situații diferite.

(articol de Sebastian Stănculescu publicat în revista Drumul Omului în ian. 2012)

povestită de Sebastian

Dragii mei, povestea pe care am să v-o spun nu este o poveste ca oricare alta, căci Urgniş, piticul poveştii mele, este un pitic la fel de real ca şi mine, cel care vă vorbesc acum.

De mulţi, mulţi ani de zile, într-o pădure de lângă o veche carieră, unde oamenii mari săpau pentru a scoate pietre din munţi ca să îşi facă din ele case de piatră, trăiau şi câteva familii de pitici. Înainte de a se porni cariera, ei nu prea mai văzuseră oameni şi au fost foarte, foarte curioşi când primii oameni au venit cu maşinile lor, în liniştea pădurii, să sape în stâncile bătrâne de piatră. Piticii, vedeţi voi, nu au maşini care să facă treburi curioase şi, deci, ei nu produc aşa o hărmălaie cum începuseră oamenii să facă în pădurea lor. Una dintre familiile din pădure a fost chiar gonită de oameni, căci drumul spre carieră trecea chiar pe unde îşi aveau ei căsuţa, între rădăcinile unui brad. Piticii au fost supăraţi un timp, dar apoi s-au mutat la alţi copaci, la rădăcinile lor, şi şi-au dus viaţa mai departe. Convieţuirea cu oamenii care veneau la carieră a fost uneori bună, alteori mai rea pentru piticii din pădure. Familia Gron, de lângă cei trei fagi, s-a supărat definitiv pe oameni şi nici astăzi nu s-au împăcat cu gândul că oamenii nu mulţumesc Muntelui pentru pietrele pe care Acesta le-a dăruit lor ca să poată să-şi facă adăposturi şi case. Gronii sunt convinşi  că oamenii sunt nerecunoscători şi răutăcioşi. Din fericire, nu toate familiile de pitici din pădurea noastră gândesc la fel. Majoritatea piticilor nu s-au supărat că oamenii le-au tulburat liniştea, ci i-au studiat de-a lungul anilor cu un interes mare: vroiau să înţeleagă faptele oamenilor, căci deseori ele le păreau piticilor fără rost sau prostuţe, încât vedeai în pădure o veselie mare, căci piticii râdeau în hohote de oamenii care veneau la cariera de piatră.

Pe un mic dâmb, la poalele unui brad înalt cu trunchiul gros, dar cu braţe timide, se afla casa unui pitic mai special. Dâmbul era înconjurat de brăduţi mici, bucuroşi, ce erau care mai de care mai grăbiţi să ajungă mari, să poată să-şi întindă braţele deasupra pădurii, să vadă şi ei Munţii Sacri de deasupra pădurii lor. Aceşti brăduţi drăguţi şi veseli ascundeau bine căsuţa piticului nostru, cea de la poalele bradului de pe dâmb, încât nimeni nu părea să-l poată deranja. El vedea de departe maşinile şi oamenii care mergeau la carieră şi îi analiza cu bunăvoinţă. Totuşi, ar fi fost şi el mai bucuros dacă oamenii ar fi fost puţin mai buni şi ar fi ştiut să spună “Mulţumesc!” pentru acele lucruri pe care pădurea şi Muntele le dăruia. Piticul, însă, înţelegea că oamenii nu sunt la fel de clari în faptele şi gândurile lor ca piticii şi de asta nu se supăra pe ei, ci avea răbdare. Apoi, din când în când, un om frumos şi bun venea la poalele dâmbului unde îşi avea el casa, om care îi aducea piticului multă bucurie. Avea grijă de nişte animale mici, ca nişte ghemotoace de lână albă, însă pe care le iubea mult şi de care avea mare grijă să nu păţească nimic niciuna dintre ele. După ce cariera se închisese, tânărul băiat venea din ce în ce mai des acolo. Uneori, dormea tolănit pe-o parte şi atunci piticul se amuza nespus căci îi putea vedea visele; atunci băiatul îi părea piticului mult mai frumos, pentru că în visele lui el era mai liber şi mai sincer. Alteori băiatul se aşeza pe haină şi se uita cu drag la munţi, cântând frumos câte un cântec, cu lacrimi in ochii lui negri. Dacă piticul ar fi crescut lacrimi, ar fi plâns şi el de bucurie şi de mulţumire că băiatul acela, cu un suflet atât de curat, stă lângă el şi îi cântă tristeţea sau bucuria pe care o poartă în inimă.

Dintr-o zi, băiatul nu a mai venit. Piticul a ştiut atunci că băiatul a plecat undeva departe, părăsind animalele pe care le îndrăgea mult, pentru a fi între alţi oameni, poate nu toţi la fel de buni şi de frumoşi ca el. De atunci, la poalele dâmbului unde se afla casa piticului nostru, nu prea a mai poposit nimeni. Rar, mai treceau oameni pe potecile de munte, însă ei îi erau străini piticului.

Într-o seară, când mă plimbam prin acea pădure, fără să le ştiu pe toate acestea, pe care voi deja le ştiţi, am ajuns pe drumul care ducea la vechea carieră, acum părăsită. Mă gândeam că noi, oamenii, am făcut această carieră şi că, poate, prin ea am deranjat pădurea aceasta minunată. Nu ştiam exact ce să fac, dar simţeam că este bine să îmi cer eu iertare pentru toţi oamenii care au lucrat la carieră şi au uitat să facă asta ei înşişi. Mergând apoi spre un luminiş, am vrut să găsesc un loc minunat, în care să pot sta în linişte, şi, poate, să găsesc un pitic prietenos care să îmi devină prieten, căci, vedeţi dumneavoastră, eu nu prea am prieteni şi uneori am nevoie de un prieten căruia să-i spun că sunt trist sau că sunt fericit. Am văzut dâmbul înconjurat de brăduţi mici şi veseli care se întreceau care să crească mai repede, şi, între ei, domnea sus, bradul bătrân. Vocea din sufletul meu mi-a spus atunci că trebuie să urc acolo, căci acel loc din spatele brăduţilor este un loc minunat,. Am urcat deci, timid, să văd ce se afla acolo. Pe drum, am tremurat de emoţie, căci parcă îmi era frică să mă apropii, din curiozitatea mea copilărească. Dar, locul acela parcă mă chema spre el. Ajuns sus, am zărit că, în jurul trunchiului bradului bătrân, se află o căsuţă minunată. Ea este ascunsă de brazii mai mici şi nu se vede decât când te apropii. Am cerut voie să intru şi am intrat sfios. Cum locul era tare mic, m-am făcut mic şi m-am aşezat pe jos, pe frunze uscate, aduse probabil de vânt sau de vreun pitic harnic. M-am uitat curios la căsuţă şi am aşteptat să văd dacă, nu cumva, undeva în vreun colţ al ei, s-ar afla vreun pitic, speriat şi timid ca şi mine. Am întrebat dacă e cineva acasă. Nu părea să fie nimeni, aşa că am plecat grăbit şi sfios cum am intrat.

M-am mai plimbat prin pădure, puţin trist că nu am găsit pe nimeni în locul minunat. Mă gândeam, dacă nu ar fi fost mai bine să mai stau acolo, să aştept să se întoarcă acasă cei care locuiau sub brad. Căsuţa era atâta de frumoasă şi de paşnică, încât, cu siguranţă, nu puteau sta acolo fiinţe răutăcioase.

M-am întors, deci, repede, cu mai multă încredere decât prima dată. Deja se însera şi, din pădure, parcă se uitau spre mine mulţi ochi curioşi. M-a cuprins puţin teama, şi de asta m-am grăbit şi mai tare spre căsuţa de la trunchiul bradului bătrân, unde eram în siguranţă. Am intrat tot sfios, cerând voie. M-am aşezat tot pe aceleaşi frunze şi am întrebat dacă este cineva acolo şi dacă mă poate primi în căsuţa minunată. Mă gândeam dacă nu cumva, pe după vreo rădăcină sau în vreun alt loc ascuns, stăpânii casei stau pitiţi sau dorm. Ar fi fost tare nepoliticos şi urât din partea mea să dau buzna în casa lor fără să salut sau să cer voie. Adevărul este că afară îmi era frică de întuneric şi ei trebuie să înţeleagă asta – îmi ziceam eu. Din întunericul de afară, părea că în căsuţă pâlpâia o lumină albăstruie, care s-a mărit de cum am intrat. Din această lumină albastru închis, aproape ca o ceaţă rară, a apărut brusc o faţă luminoasă de pitic voios. Îmi venea să fug, atâta de surprins am fost de apariţie, dar piticul era prietenos şi m­a liniştit. Se uita lung la mine. Era curios. Eu nu ştiam exact ce să spun, şi, ca să nu-l supăr cumva prin nepoliteţea mea, i-am spus cine sunt şi că am ieşit la plimbare prin pădurea din jur, care este tare frumoasă. Apoi, pentru că el se uita la mine în continuare fără să zică nimic, i-am mărturisit că îmi este frică noaptea în pădure, căci sunt mulţi ochi care se uită spre tine. Piticul mi-a răspuns cu drag, că, într-adevăr, pădurea poate fi înspăimântătoare, căci nu există numai pitici buni în ea, ci şi pitici răi, dar mi-a spus că dacă nu te uiţi după ei noaptea şi nu îi bagi în seamă, nu sunt periculoşi. Important este – zicea – să te uiţi după drum, căci unii pitici mai răi vor să te abată de la drum. M-am bucurat că mi-a dat sfatul ăsta şi i-am mulţumit. Mi-am dat seama repede că eu nu ştiam cum să mă adresez piticului şi l-am întrebat atunci cum îl cheamă. Din acel moment, parcă între noi a început o prietenie şi un dialog pe care îl doream de multă vreme.

- Urgniş… sau Urg… Nu toţi piticii au nume, însă. Eu sunt un pitic fericit, căci am bradul meu bătrân şi am şi un nume. Cu numele ăsta mă poţi striga de oriunde şi mă vei găsi.

- Mulţumesc, Urg. Chiar aveam nevoie de un prieten adevărat! … Auzi? Cei patru pitici mai micuţi, cei galbeni, care locuiesc la poalele dâmbului tău, au şi ei nume? Până acum nici nu i-am văzut… dar, de când ai apărut tu, îi văd şi pe ei, chiar dacă sunt afară….

- Nu, ei nu au nume… ei sunt una. Vezi tu, piticii care nu au nume sunt ca şi cum ar fi unul şi acelaşi pitic…

Într-adevăr, piticii ceilalţi nu erau la fel de luminoşi ca Urgniş şi nici nu păreau să aibă ochi. Aveam impresia că ei privesc numai în jos, spre rădăcinile brăduţilor lor şi că nu se uită la mine la fel ca Urgniş.

- Urg, eu nu am mai vorbit niciodată cu un pitic, deşi mi-am dorit asta de mult, dar am auzit de la copii care au prieteni pitici multe lucruri despre voi. Eu nu ştiu însă dacă toţi piticii sunt mereu la fel. De asta am o grămadă de întrebări pentru tine…

Urg era fericit că eu am întrebări pentru el, aşa că am continuat, uitând că se face târziu şi că trebuie să mă întorc acasă.

- Piticii dorm noaptea? am întrebat.

- Nu! … şi Urgniş aproape se tăvălea pe jos de râs. Este atât de multă muncă aici, în pădure, încât noi nu dormim.

- Păi, şi ziua ce faceţi?

- Ziua lucrăm. Sau ne uităm la Munte cât timp muncim la plăsmuirea copacilor noştri, cu puterea pe care ne-o dă Muntele, sau Soarele, sau Stelele.

- Şi vă uitaţi la Munte?

- Da! Eu însă nu văd Muntele de brăduţii cei tineri din jur, dar vârful bradului meu ajunge să vadă Muntele Sacru.

Urgniş m-a luat repede să-mi arate şi, sticlind de jur împrejur, mi-a explicat că de bradul lui au grijă şi nişte zâne frumoase, ca nişte globuri de praf fin de lumină. Zânele zboară fiind mai libere decât el, privesc Muntele şi îi aduc şi lui forţele şi imaginile Muntelui prin trunchiul bradului său, până jos, unde îşi are căsuţa.

- Ce frumos, Urgniş! Aş vrea şi eu să cunosc aceste zâne cândva! Dar, cum faci, de poţi să îmi povesteşti despre ele şi eu să le şi văd deşi zânele nu sunt aici acum?

Urg a râs din nou cu bucurie.

- Cum fac şi zânele când îmi arată Muntele! Şi voi, oamenii, vorbiţi între voi prin imaginile pe care le purtaţi în suflete, dar, pentru că uitaţi să vă iubiţi, ajungeţi să nu vă mai înţelegeţi decât rostind multe vorbe plictisitoare şi insuficiente unei reale înţelegeri. De asta, oamenii, numai când se iubesc, pot să respire aceleaşi imagini şi nu mai au nevoie de multe vorbe goale.

- Dar eu, acum, îţi vorbesc ţie în cuvinte, nu?

- Oooohohoho! râse Urg. Da, însă, dacă aceste cuvinte nu ar fi sincere, din inimă, eu nu le-aş înţelege, căci noi, piticii, simţim, vedem şi auzim lumea oamenilor doar în inimă, iar inima nu are urechi pentru cuvinte goale.

- Şi, ar trebui să nu mai vorbim atunci?

- Cuvintele voastre sunt frumoase şi puternice doar când vin din suflet şi când sunt sincere.

- Urgniş, eu am venit acum în pădure ca să găsesc un prieten care să mă ajute să nu mai fiu trist. Şi ştiu că piticii mereu sunt bucuroşi şi i-au ajutat pe oameni cu drag… Ştii…

- Dar tu nu eşti trist! Eşti, în schimb, prostuţ. În loc să porţi în inimă lucrurile importante, laşi sufletul tău să fie amăgit de lucruri care mie nu îmi sunt de înţeles. De ce nu poţi să simţi ce simţi, să iubeşti cum iubeşti, fără să te opreşti din motive care nu există cu adevărat… ?

Eu am început să plâng. Urgniş părea că nu înţelege tristeţea care îmi sfâşia inima: eu vroiam să ştiu ce este bine, ca să nu greşesc faţă de Domnul meu şi faţă de oamenii din lume, pe care vreau să-i ajut atât cât îmi stă în putinţă.

Inima mea îmi spunea că Urg, totuşi, înţelege, deşi în alt fel.

- Urg, eu mă gândesc să nu greşesc în faptele mele şi de aici îmi vine tristeţea. Vezi, tu râzi, pentru tine totul pare simplu, dar este greu, nu simplu!

- Urg înţelege! Dar ştie că acele griji ale tale îi apar lui ca întunecimi. Oamenii, deseori, sunt cuprinşi de nori negri atunci când cred că gândesc, pe când, de fapt, nu sunt sinceri. Eu văd că ceea ce numiţi voi gânduri sunt nori care vă astupă sufletul. În suflet se află ceea ce este adevărat. Gândurile ca nori sunt lipsite de sinceritate, căci ele se nasc fără a ţine seama de ce se afl în din inimile voastre. Când oamenii gândesc aşa, devin negri şi insuportabili.

Era tare târziu. Îmi doream să nu plec, însă se înnopta din ce în ce mai mult.

- Urg, eu am să plec acum, căci se face târziu. Mulţumesc că eşti prietenul meu! Pot să mai vin să te revăd?

- Eu sunt aici mereu! Drum bun să ai, omule! îmi spuse Urgniş.

Am ieşit din căsuţa dintre brazi şi afară era deja noapte. Pe cer se vedeau stelele. Când mi-am îndreptat ochii spre pământ, am regăsit spaima de fiinţele din pădure, cele care te privesc din întunericul nopţii. Dar mi-am amintit sfatul lui Urgniş, să fiu atent la potecă şi nu la priviri şi am prins curaj. Pe drum am văzut mai mulţi pitici, la casele lor, grăbiţi şi harnici, dar era deja târziu, trebuia să plec, iar piticii răi ar fi putut să mă facă să rătăcesc poteca.

Nu cred că există prieteni mai sinceri decât piticii buni. Ei ştiu mai bine decât tine ce porţi în suflet şi de asta pot să te ajute. Însă, pentru a nu-i supăra, trebuie să fii sincer. Lor nu le plac gândurile care ne fac pe noi negri şi, atunci când ceea ce gândim nu este născut din ceea ce simţim, ci din gândurile însele, devenim respingători şi ne înnegrim ca întunericul nopţii.

Dacă ajungeţi în pădurea cu o carieră părăsită şi găsiţi între brăduţii veseli, care se întrec, cine să crească mai repede sub grija unor pitici fără nume, un brad bătrân la rădăcinile căruia este o căsuţă minunată, să intraţi cu drag, dar cu gânduri clare şi luminoase, că altfel Urgniş nu va fi acasă pentru voi, cum nici pentru mine nu a fost la prima mea vizită. (Mi-a mărturisit apoi că era acasă de la început, căci el nu pleacă niciodată, însă, pentru oamenii care nu iubesc şi nu sunt sinceri cu ei înşişi, el nu vrea să apară.)

(poveste de Sebastian Stănculescu, publicată în Septima 2008, Pământ iubit și Drumul Omului 2009)

În numărul trecut al revistei am amintit sumar despre posibilitatea fiecărui om de a dobândi clarvederea prin urmarea unor căi diferite. Filosoful și antroposoful german Rudolf Steiner propunea la începutul secolului XX două metode prin care putem ajunge la înţelegerea şi perceperea lumilor spirituale. El descrie astfel o cale a simţirii, a educării sufletesc-morale şi o cale a gândirii, însă nu a raţiunii materialiste – potrivnice spiritului, ci a unei gândiri pure care corespunde tiparului Ideilor primordiale platonice. Pentru că este o clasificare concretă şi didactică, o vom folosi în continuare pentru a ne referi la căile care duc la dezvoltarea treptată a simţurilor superioare.

Căi spirituale mai vechi sau mai noi propun numeroase tipuri de exerciţii care ar trebui să dezvolte vederea interioară. De la concentrarea hindusă asupra chakrei Ajna prin mantra AUM sau meditaţia asupra unei lumânări sau unei bile, până la exerciţii complexe de imaginaţie şi viziune, practici există destule, încât curiosul va găsi rapid „reţete” doar deschizând un program de căutare pe internet. Personal cred că este mai puţin important setul de exerciţii făcute, cât forţele pe care le declanşăm prin acestea şi calitatea morală a intenţiilor noastre, când ne apucăm să lucrăm interior. Avem astfel un nou criteriu prin care vom clasifica practicile esoterice. Tehnicile care folosesc simboluri, mantre sau diverse procedee de iniţiere prin „reglaje” energetic-spirituale aparţin curentelor vechi şi în cazul lor acţionează asupra trupurilor noastre forţe magice benefice sau malefice. Aici discipolul ocult este preluat de anumite fiinţe sau forţe faţă de care el nu are o conştienţă înţelegătoare, care pot fi bune sau rele. Saltul făcut de discipol prin intermediul forţelor magice care acţionează prin simboluri nu poate fi unul permanent, ci temporar, căci simţurile superioare nu pot fi dezvoltate în mod normal decât pe baza unor merite spirituale reale, printr-o muncă şi o transformare care necesită în primul rând timp. Avem deci o primă categorie de exerciţii care dezvoltă clarvederea, cele care acţionează asupra organelor sufleteşti ca şi catalizatori astrali care impulsionează o dezvoltare prematură a forţelor interioare prin punerea în mişcare a petalelor inactive ale chakrelor noastre. Din categoria muncii sufletesc-spirituale fac parte multiple exerciţii, care au mereu ca bază o dezvoltare permanentă a discipolului către bine şi adevăr. Calea simţirii şi a înnobilării sufleteşti nu este întotdeauna parcursă în mod conştient. De pildă sfinţii epocii creştine dezvoltă organele superioare de percepţie fără să îşi propună acest scop; datorită înnobilării lor sufleteşti prin iubire şi dedicare neegoistă pentru binele omenirii ei ajung să crească natural petalele simţurilor sufleteşti superioare. Calea simţirii poate fi şi un proces conştient, pe care să îl conducem noi înşine în mod organizat. Exerciţiile care aparţin acestei căi nu au nimic de-a face cu magia albă sau neagră, ci cu ceea ce reuşim să facem noi înşine în mod real pentru a deveni oameni mai buni. Eforturile depuse spre a purta şi a răspândi din noi cât mai mult Bine şi Adevăr dezvoltă treptat organele astrale. Calea sufletească nu poate fi concepută decât alături de două elemente esenţiale, care sunt imanente acesteia: cunoaşterea de sine şi dezvoltarea morală continuă. Calea gândirii pure este complementară ei,  însă se poate întâlni cu cea a simţirii. Ea ne duce spre gândurile primordiale ale zeilor, spre ceea ce este etern în lucruri, fenomene şi fiinţe. Calea simţirii este mai uşoară, cea a gândirii este însă mai ferită de pericolele autoiluzionării, căci ea necesită o purificare şi o dezvoltare superioară a gândirii, care trebuie să poată cuprinde spiritualul. Calea gândirii este descrisă cu precizie în Filosofia Libertăţii a dr. R. Steiner şi reprezintă un drum cu totul nou, unul care aparţine Occidentului, spre deosebire de calea simţirii care radiază ca impuls dinspre lumina Orientului.

Clarvederea nu este o minune şi nici un fenomen paranormal. Ea este o simţire superioară a lumii, care poate fi dezvoltată treptat de către orice om care doreşte să evolueze. Ca şi simţ al omului viitorului ea începe să licărească in multe suflete din zilele noastre, în special în copiii care vin din ultimele generaţii şi care ne depăşesc din ce în ce mai mult prin rapiditatea cu care se dezvoltă. Dacă pe de o parte ştiinţa materialistă se înfundă în propriile concepţii, există tot mai multe tentative de a ieşi din limitările impuse acum două secole de Darwin şi apoi Kant, pentru a găsi explicaţii mai apropiate de adevăr pentru fenomenele lumii şi pentru om însuşi. Fizica cuantică, terapiile complementare care lucrează cu energii vitale sau magnetism sunt doar câteva încercări de a găsi noi răspunsuri la întrebări esenţiale. Clarvăzătorii pot deschide aceste drumuri căci prin dezvoltarea lor superioară pot aduce impulsuri noi în cultură şi ştiinţă. Atunci când mai mulţi oameni vor lucra sistematic pentru dezvoltarea lor interioară vom putea înţelege mai bine lumea din jurul nostru. Cel care s-a străduit în acest sens cunoaşte cu certitudine că adevărata clarvedere nu are nimic de-a face cu visul sau cu imaginile iluzorii induse sau autoinduse, ci este un simţ real, la fel de real ca vederea sau auzul pe care ni le mijloceşte trupul nostru fizic. Doi clarvăzători care au dezvoltat în mod sănătos vederea sufletească, prin eforturi proprii (nu prin intervenţii ale magiei – cum le-am numit mai sus) vor vedea aceleaşi lucruri, pentru că realitatea este una şi oricine are organe sănătoase o va percepe la fel. După cum în lumea fizică putem cădea de acord că un obiect este triunghi sau cerc, aşa şi în lumea astrală realităţile astrale au forme clare şi pot fi percepute clar de cei care au ochi pentru a vedea sufleteşte.

Mitul conform căruia clarvederea este ceva incert, inexact sau supranatural îşi are originea într-o concepţie complet eronată despre om. În aceeaşi măsură în care ochiul meu expus la culoarea roşie îmi va transmite senzaţia de roşu, ochiul sufletesc expus la culoarea roşie în lumea sufletească o va percepe pe aceasta ca şi culoare roşie. Când roadele aduse în lume de cel care dezvoltă organele sufleteşti sunt incerte şi neverificabile înseamnă că nu avem de-a face cu clarvederea, ci cu o deschidere fluctuantă şi nematurizată suficient a simţurilor superioare. Fascinaţia pentru viziune şi imaginaţie nu îşi are locul în nici un drum real spre dezvoltarea clarvederii, căci o imaginaţie bogată şi un vizionarism needucat pot fi pericole mari pentru orice om care doreşte să aibă organe sufleteşti sănătoase şi percepţii superioare veridice.

Căile de dezvoltare a simţurilor superioare pot duce omul către pericole serioase. De aceea este bine să nu ne lăsăm în voia unor forţe străine – sub masca dăruirii faţă de un bine cosmic abstract, pe care nu îl cunoaştem în mod clar- ci, abandonând nerăbdarea şi setea de esoteric-fenomenal, să pornim pe un drum cât mai concret şi stabil de dezvoltare a simţurilor superioare prin muncă personală perseverentă.

Din dragoste pentru adevăr şi omenire putem ajuta procesul de dezvoltare sufletească. Şi, atunci când vom fi pregătiţi, vom observa într-o zi cum lumea ni se revelează în alt mod decât înainte, cum lumini şi forme noi îmbogăţesc ce cunoşteam înainte despre ceea ce ne întâmpina dinspre lumea fizică. Atunci vom ştii că începem să vedem sufleteşte pentru că am îndeplinit condiţiile faţă de noi înşine şi faţă de lume, pentru a putea purta responsabilitatea clarvederii.

(articol de Sebastian Stănculescu publicat în revista Pulsul Planetei în anul 2007)

Nopţile Sfinte de la Crăciun până la Bobotează

Cultura exoterică a prezentului cunoaşte prea puţin evenimentele spirituale deosebite prin care trece Pământul în perioada dintre Crăciun spre Bobotează. Ne propunem în acest material să oferim câteva indicaţii de bază privind trăirea conştientă a Nopţilor Sfinte.

Crăciunul este un eveniment care se petrece în Aura Pământului în fiecare an, alături de cele trei sărbători complementare, Paştele, Sânzienele şi Sărbătoarea Toamnei. Spre deosebire de cele trei sărbători amintite, Crăciunul este momentul esoteric cel mai îndelung pregătit, eveniment crucial pentru Misteriile vechi precreştine de asemenea. Cele trei trepte ale Crăciunului pot fi resimţite de fiecare dintre noi, dacă găsim momente de linişte interioară şi ne propunem o jumătate de oră de rugăciune, meditaţie sau ieşire în natură.

Prima etapă care pregăteşte Crăciunul este reprezentată de ultimele patru săptămâni ale postului, numite în lumea catolică Advent. De la finalul lunii noiembrie, forţele eterice se adâncesc în rădăcini, trunchiuri şi în glia iernatică. Atunci omul este lipsit de suportul eteric care ne învăluie pe tot parcursul anului. Perioada Adventului este cunoscută din vechime drept o perioadă de mari încercări sufleteşti, în care omul se întâlneşte cu sine sub aspectul părţilor sale nedesăvârşite. Din perspectivă cosmică, Adventul este o coborâre treptată a Sufletului Pământului din regiunea Lunii, până imediat deasupra stratului de zăpadă. Ţeserea fină a lunii în această perioadă creează un spaţiu sufletesc dens, cu un caracter specific argintului planetar. Argintul este metalul oglindirii fidele a realităţii sufleteşti şi spirituale, astfel că această ţesătură astrală este cea care produce propria noastră reflectare. Încercările Adventului sunt legate pe de o parte de oglindirea neputinţelor noastre şi a fricilor pe care nu le-am vindecat încă, iar, pe de altă parte, sufletele omeneşti retrăiesc etapa anterioară coborârii lui Christos în lumea Pământului, perioadă fără mult ajutor în propriile strădanii lăuntrice. Adventul creează prin ţeserea forţelor lunare ceea ce a fost cunoscut prin tradiţie drept Acoperământul Maicii Domnului sau Mantia Mariei. Astralul care este urzit şi adus spre glia de iarnă este perceput de privirea spirituală în nuanţe de albastru închis, fapt care a fost păstrat şi în tradiţia creştină exoterică, prin reprezentarea unui voal bleu-marin al Maicii Maria în scena Naşterii. Prima etapă a Crăciunului este tocmai cea care transformă Pământul într-un spaţiu marianic, un spaţiu al căldurii Maicii, care poate purta în mod spiritual Naşterea Pruncului Ceresc. Pentru pregătirea primirii Pruncului, de la solstiţiul de iarnă la Crăciun, vechile Misterii celebrau trei zile ale iniţierii, după care Înaltul Spirit Solar putea fi contemplat în 24 sau 25 decembrie.

A doua perioadă a Crăciunului este reprezentată de şapte apusuri de Soare, care au loc între 24 şi 30 decembrie, cuprinzând primele şase Nopţi Sfinte. Noaptea Ajunului este momentul maxim de coborâre a Mantiei Mariei, în care putem percepe în modul cel mai intens prezenţa Maicii Sfinte. Prima parte a Nopţilor Sfinte este perioada în care omenirea poate primi în fiecare an Pruncul Cosmic în sine. Când sufletul se goleşte de sine şi primeşte darul Crăciunului, trăim tot mai adânc Naşterea Pruncului Arhetipal în noi, aducând iubire, blândeţe, seninătate, care vor creşte în următoarele zile drept noi facultăţi sufleteşti.

A treia perioadă a Crăciunului este formată din al doilea grup de şase Nopţi Sfinte, de la Anul Nou până la Bobotează. Spre noaptea Anului Nou omul nu mai percepe cu aceeaşi intensitate intimitatea şi farmecul adus nouă de Acoperământul lunar al Maicii Domnului. Treptat se limpezeşte spaţiul protector al Mariei, iar Pruncul Cosmic nu mai este resimţit drept Prunc. O imagine importantă prezentă în basme este trăită de sufletele treze. La Crăciun ne simţeam Prunci, eram şi noi copii, însă acum ceea ce era copilăresc cu şase-şapte zile în urmă începe să crească şi să se maturizeze într-o dispoziţie diferită. Noi suntem chemaţi să devenim puternici şi eroici. Dacă la Crăciun eram protejaţi şi îmbrăţişaţi de Maria, acum trebuie să facem gestul polar, acela de a dărui noi, de a proteja noi înşine. Pentru mulţi oameni această trăire este neplăcută, căci ne este dor de farmecul stării de a fi Copil, învăluit de Acoperământul lunar al Maicii. Însă forţele spirituale ne îndeamnă în a doua parte a Nopţilor Sfinte să creştem ceea ce a fost primit la Crăciun. Suntem impulsionaţi să devenim eroi în propria noastră viaţă. Asemenea eroilor din basme, viaţa noastră devine regatul în care suntem chemaţi să slujim apărând Adevărul, Dreptatea, uneori aducând înapoi celorlalţi oameni Soarele răpit de zmei. Cele şase apusuri de soare de la Anul nou spre Bobotează aşează în sufletele noastre seminţe pentru devenirea eroului solar din lăuntrul nostru.

Tradiţia vorbeşte despre Deschiderea Porţilor Cerului în perioada Nopţilor Sfinte. O cunoaştere esoterică străveche a pătruns în tradiţia oficială, provenind dintr-o contemplare clarvăzătoare a cursului acestei perioade. Dacă privirea spirituală percepea coborârea urzelii astrale a Mantiei albastre a Mariei în perioada Adventului, în Nopţile Sfinte are loc o deschidere a Cerului într-un mod deosebit. Prin mijlocirea Acoperământului Maicii, spre Pământul fizic coboară astralul pur al Pământului, cel care devine veşmânt pentru Ierarhiile Spirituale. Se poate spune că toate cetele îngereşti pot păşi pe Pământ în această ţesere a Crăciunului, eveniment unic în cursul anului. Fiinţele Ierarhiilor nu se apropie de Pământul fizic decât în situaţii excepţionale, căci trupurile lor sunt de o curăţenie care nu poate trăi în lumea grosolană din preajma scoarţei de lut a Terrei. În acest moment special al anului, se creează condiţiile de puritate şi dăruire care permit cetelor cereşti să atingă Pământul. Omenirea primeşte astfel vizite înalte în aceste Nopţi, vizite care deschid în mod real comunicarea şi accesul nostru la fiinţele spirituale înalte. Pe parcursul Nopţilor Sfinte, cele nouă Ierarhii Cereşti se manifestă pe rând în lumea Pământului, fiind accesibile conştienţei iniţiatice. Se spune că prezenţa Ierarhiilor deschide fiecărui om în parte un acces deosebit la tărâmurile spirituale înalte, mijlocit de îngeri.

Cum putem deveni părtaşi conştienţi la aceste daruri ale Nopţilor Sfinte? Răspunsuri au fost date de şcoli spirituale diferite. Personal cred că este necesar ca fiecare om în parte să deschidă propria cale de acces la aceste evenimente. Iar această deschidere, indiferent de calea pe care pasim, urmează un curs şi câteva procese universale.

Fiecare Noapte Sfântă începe odată cu momentul în care ziua se îngână cu noaptea. Atunci este un moment culminant, care deschide Noaptea în sine. În aceste seri în natură se petrec evenimente spirituale, pentru care trebuie să devenim permeabili. Putem spune că este necesar să găsim un gest, o stare sau un exerciţiu care să ne golească de conţinuturile senzoriale obişnuite ale zilei, pentru a ne retrage mai întâi în noi înşine. În această retragere meditativă spre interior este important să căutăm o deschidere spre lumile superioare prin rugăciune sau o meditaţie care să trezească veneraţie şi dăruire în suflete. Când în noi se nasc veneraţia şi dăruirea autentice, inima noastră este goală de noi şi începe să primească picături de ceva mai înalt. Acest ceva mai înalt este dincolo de ideile noastre inteligente, de orgoliile sau vizualizările subiective. Prin dăruire, facem un gest de sacrificiu, de a renunţa la ceea ce ştim şi ce credem în mod obişnuit, pentru a deveni accesibili unei conştienţe noi. Întreg procesul de a deveni părtaşi la Tainele Nopţilor Sfinte este legat de strădania noastră de a crea în templul inimii un spaţiu de linişte pe care să nu îl umplem tot noi, ci să lăsăm Forţele Superioare să reverse în el darurile Crăciunului cosmic.

Să avem Nopţi Sfinte cu daruri, căci lumea întreagă are nevoie să avem ce dărui mai departe din noua conştienţă christică, aceea de a învăţa să fim responsabili pentru destinul nostru şi de a căuta să aducem mereu echilibru şi bine în viaţa noastră, ca noii eroi solari în devenire!

(articol de Sebastian Stănculescu)

Lumini colorate sticlesc în serile iernii în marile oraşe. Brăduţi împodobiţi cu globuri şi cadouri alături de Moşi Crăciun ne întâmpină în parcuri şi intersecţii. În malluri răsună cântece cu clopoţei, chitare şi voci calde, pe ritmuri de Crăciun. Se apropie sărbătorile, iar copiii se bucură pentru că vor primi cadouri de la Moşul, adulţii aşteaptă cu drag concediul şi reîntâlnirea cu familia. Vine Crăciunul! Oamenii îşi propun să fie mai buni, mai darnici, să ierte, să ajute, să se gândească şi la alţii mai mult. Creşte agitaţia de sărbători, aglomeraţia din trafic, stresul privind pregătirile aşteptate. Se caută cadouri, se fac surprize, se organizează petreceri. Gospodinele harnice fac prăjituri, cozonaci, sarmale şi alte multe feluri de mâncare. Suntem prinşi în această agitaţie susţinută de o bucurie a sărbătorii.

Ce se întâmplă în natură iarna, la sărbătoarea cosmică a Crăciunului? În natură este multă linişte. Acolo nu răsună clopoţei, chiote şi nici nu se agită nimeni. Parcă în natură totul este redus la o tăcere adâncă, o tăcere din ce în ce mai profundă. Aerul devine mai cristalin, iar el străbate o natură adormită, în care animale şi insecte devin din ce în ce mai liniştite. Uneori, poţi întâlni o vulpiţă timidă străbătând pădurile, un iepure de câmp scobind după rădăcini şi ierburi sau o bufniţă calmă şi meditativă în aceste nopţi. Păsările cântă rar şi interiorizat. Trunchiurile goale ale copacilor sunt dezbrăcate de forţele eterice care pulsează în ele în restul anului. Mugurii dorm în sine înşişi, ca vrăjiţi, iar seminţele se odihnesc în căldura gliei. Pământul trece prin solstiţiul de iarnă, prin noaptea adâncă a miezului iernii. Lumina scade tot mai mult, iar întunericul avansează în zi. Soarele apare mai rar, lăsând loc Lunii să coboare adânc argintul ei peste suprafaţa Pământului.

În faţa acestor două imagini, cea a bucuriei agitate a lumii oamenilor şi cea a tăcerii interiorizate a naturii ne vom opri în continuare. Ce acţionează în spatele acestor două impulsuri?

Din cultura exterioară a prezentului ne întâmpină un Crăciun cu tradiţii, obiceiuri, mituri şi modele ale sale, pe care le vom numi Crăciun exoteric. Din Misteriile străvechi care aparţineau şcolilor ascunse de învăţătură spirituală, ne întâmpină alte tradiţii, obiceiuri, mituri şi ritualuri, care sunt mai apropiate de ceea ce trăieşte şi în natură în această perioadă. Acestea vor fi numite în continuare Crăciunul esoteric.

Crăciunul esoteric aparţine epocii creştine azi, însă el reprezintă o sărbătoare mult mai veche a Misteriilor, care celebra Înaltul Spirit Solar, numit în colindele româneşti Christos, Soare luminos. Sărbătoarea centrală a Miezului de iarnă este solstiţiul, marcat prin noaptea cea mai lungă din an. Atunci aveau loc în tradiţiile iniţiatice vechi ritualuri speciale legate de acest eveniment important, căci clarvederea cunoaşte dintotdeauna că realităţile lumii senzoriale sunt reflexe inversate ale realităţilor lumii spirituale. Astfel, în întunericul cel mai adânc al lumii fizice, iniţiatul poate percepe lumina cea mai înaltă a spiritului. În Misteriile Egiptene, în noaptea solstiţiului începea iniţierea de trei zile şi jumătate, în care candidatul la iniţiere trăia naşterea-întâlnire cu Soarele Spiritual, Osiris. Astfel, la trei zile şi jumătate de la noaptea solstiţiului, aproximativ în Noaptea Crăciunului creştin, iniţiatul trăia naşterea Soarelui în inima sa. Şi alte tradiţii au practicat iniţieri importante la solstiţiul de iarnă, când lumile spirituale sunt mai accesibile conştienţei umane. Hierofanţii, preoţii, iniţiaţii, se retrăgeau din viaţa exterioară-socială în preajma solstiţiului, pentru a participa în meditaţie şi rugăciune la evenimentele cosmice spirituale care au loc în această perioadă din an. Oamenilor simpli, lipsiţi de lumina cunoaşterii misteriale, li s-au dăruit uneori poveşti şi legende, prescripţii şi tradiţii prin care să se alinieze şi ei ordinii cosmice, chiar dacă fără să cunoască justificarea reală a acestora.

Scindarea dintre oamenii neiniţiaţi şi şcolile misteriale a fost întotdeauna prezentă, iar astăzi o putem recunoaşte şi poate vindeca, printr-o atitudine justă. În cultura exoterică a prezentului trăiesc o bună parte din tradiţiile dăruite în trecut omului profan de către reprezentanţii cunoaşterii sfinte. Ele au fost transformate, uneori interpretate greşit, alteori alterate. Însă ele sunt încă prezente în Crăciunul exoteric al secolului XXI, la care noi luăm parte în fiecare an. Porţile Misteriilor au fost deschise prin acţiunea lui Christos spre cunoaşterea spirituală la care astăzi are dreptul fiecare om în parte. În acest context spiritual este important ca fiecare suflet treaz pentru cunoaşterea spirituală să transforme în el însuşi Crăciunul exoteric care azi a pierdut temeiurile sale spirituale, în Crăciunul esoteric, în Sensul adevărat al sărbătorilor de iarnă.

Privind spre sărbătoarea lui Adam şi a Evei înainte de Crăciun şi prezenţa simbolului mărului în colindele tradiţionale vom găsi imaginea esoterică a Omului Primordial, care este recreat odată cu Naşterea din miezul iernii. Luminile colorate care îmbracă azi case şi brazi, erau în trecut lumânări aprinse pe masă şi la ferestre. Ele sunt reflectarea exterioară a luminii spirituale care creşte în aura Pământului în nopţile de la Crăciun spre Bobotează, când se deschid Cerurile, altfel spus, când se deschid facultăţile noastre de a percepe lumea spirituală. Sentimentul familiei şi al copilăriei pe care le trăim în preajma Crăciunului sunt reflexe ale trăirii Sufletescului Pur pe care l-a coborât Christos pe Pământ pentru a-l purta în misiunea sa. Bucuria Crăciunului este de fapt dorul omului pentru naşterea Copilului Cosmic în inimă. Chiar şi când inimile sunt închise, Pruncul se naşte, an de an, în Sufletul Pământului – Maria, aducând această trăire şi celor adormiţi în agitaţia Crăciunului exoteric. Din acest motiv suntem cu toţii inspiraţi spre fapte bune, spre gânduri senine, spre iertare şi iubire, presimţind Naşterea Copilului Cosmic.

Copilul aşteaptă ca din ce în ce mai multe inimi să se trezească pentru a deveni Iesle în care El să se nască, an de an, pentru a coborî Lumina Cerului în lumea Pământului. Să ne trezim cât mai mult pentru a ne împărtăşi din liniştea profundă a Nopţilor Sfinte, în care Pruncul ne poate binecuvânta cu Naşterea Sa!

(articol de Sebastian Stanculescu)

Orientul Apropiat a reprezentat o fascinaţie deosebită pentru cultura europeană antică, medievală şi romantică. Odată cu finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, mirajul Orientului Îndepărtat aduce spre lumea occidentală noi deschideri. Se traduc texte sacre ale Orientului, metafizica răsăriteană dezvăluie noi concepţii despre lume, în contextul procesului de industrializare masivă, care stingea tradiţionalul din lumea occidentală. India, Egiptul, Mesopotamia apar în faţa Europei şi Americilor ca forţe spirituale noi, de unde putea fi regăsit vechiul tradiţional care să ne apropie de Sacru.

China a rămas mult timp umbrită de mirajul Indiei. De multe ori ea este enumerată alături de India între ţările Orientale ca exponente ale unor mentalităţi asiatice generale. Însă China reprezintă o lume în sine, radical diferită de multe dintre mentalităţile tradiţionale orientale.

Aflată la întâlnirea dintre mai multe impulsuri culturale, pe de o parte moştenirea mitologică legată de lumea veche, numită era lemuriană în secolul al XIX-lea, pe de altă parte un fond mai vechi, neindo-european, atribuit de esoterismul modern erei hiperboreene. Ca una dintre cele mai vechi reprezentate ale civilizaţiei omeneşti, China stă astăzi sub impulsul milenar dat de cultura taoistă.

Asemenea culturii hinduse din India, cultura taoistă nu reprezintă o religie în sine, ci un cumul de tradiţii şi practici magico-religioase, de credinţe şi mentalităţi specifice, care au supravieţuit timpului. Taoismul a devenit religie mai târziu, oficializând un fond de credinţe şi practici populare, interpretate şi răsinterpretate de şcoli multiple şi tratate de metafizică şi filosofie.

Tradiţia taoistă reprezintă o cultură spirituală simplă, dar profundă, a cărui fundament nu şi-a clădit chipuri cioplite, păstrând o concepţie abstractă înaltă despre zeii săi. Fundamentul universului este reprezentat de o fiinţă supremă primordială, care neputând fi numită, poartă denumirea Tao (Dao după alte transliterări în alfabete latine), cu semnificaţia cale. Din acest principiu are loc o cosmogonie metafizică a arhetipurilor, care se desfac în trei etape ale creaţiei în: dualitatea-complemetară Yin şi Yang, cele opt trigrame ale principiilor şi cele şaizeci şi patru de arhetipuri manifestate ale creaţiei lumii fizice. Metafizica chineză cunoaşte astfel trei etape ale manifestării lui Tao, care creează din sine Lumea.

Yang reprezintă Cerul, iar Yin Pământul, principii care se repetă şi se multiplică în raporturi diferite în întreaga lume. Ele dau naştere lumii. În fiinţa umană se nasc Sufletul Ceresc al Omului, Hun (yang) şi Sufletul Pământesc, Po (yin), principiul Masculin Cald (yang) şi principiul Feminin Rece (yin), legume care încălzesc corpul, ca usturoiul (yang), şi legume care îl răcesc, ca ceapa (yin). În toate domeniile vieţii regăsim manifestări ale acestor principii, vara, excesul yang, iar iarna excesul yin, de la organe yang şi organe yin, la boli şi remedii aparţinând câte unei categorii.

În funcţie de raportul dintre cele două aspecte complementare, Yi Jing (Cartea Schimbărilor) descrie naşterea celor opt trigrame tradiţionale, în care Quan este extrema yang, iar Kun este extrema yin.

Dincolo de trigrame, metafizica chineză a elaborat o multiplicare a lor în şaizeci şi patru de hexagrame, care reprezintă combinaţii din câte două trigrame, simbolizând căile prin care a fost creat universul. În Yi Jing sunt descrise toate trigramele şi hexagramele, care au fost utilizate până târziu în practici divinatorii. Liniile continue din ele sunt numite linii tari, cu caracter yang, iar liniile întrerupte constituie linii moi, cu caracter yin.

În spatele culturii taoiste, cu metafizica şi practicile sale spirituale se află o figură legendară greu de desprins din sfera povestirilor fabuloase. Fondatorul tradiţional al taoismului poartă numele Lao Zi, tradus prin Înţeleptul Venerabil. Deşi au existat multiple încercări de a-l identifica pe Lao Zi cu un personaj istoric, sunt mari şansele ca el să nu fie o persoană reală. Din lucrarea dăruită discipolilor, Taotejing se desprinde fundamentul învăţăturii esoterice a taoismului, opus scrierilor exoterice ale lui Confucius.

Lao Zi a adunat într-un corpus neomogen de texte învăţăturile sale, care sunt cuprinse în aproxmativ 5000 de caractere, structurate în două capitole, unul despre Tao (Calea), celălalt despre Te (Virtute). Taotejing (Cartea sfântă despre Cale şi Virtute) conţine elemente metafizice despre facerea lumii, îndrumări în practica spirituală destinate omului înţelept, taoistul, şi consideraţii calde despre dobândirea şi practicarea virtuţii.

Idealul central al practicării căii lui Tao este realizarea lui wu-wei, al non-acţiunii. Atunci când omul înţelept poate să stingă în sine toate pasiunile sale, toate dorinţele, toate gândurile sale, poate găsi fericirea autentică.

În lume nu există nimic care să se poată compara

cu învăţătura tăcerii şi cu folosul non-acţiunii.

Taotejing – cap. 43

Taoismul se apropie de creştinism prin doctrina smereniei, a umilinţei şi a renunţării la sine. Acesta este îndemnat să renunţe la el pentru cei din jur. El se va considera mai prejos chiar decât cei care îi sunt inferiori şi nu va cere niciodată recunoaştere şi apreciere pentru faptele sale. În linişte şi în tăcere, omul înţelept realizează non-acţiunea, netulburând mersul firesc al naturii, al societăţii, al oamenilor din jur.

Am trei comori, pe care le preţuiesc:

prima este dragostea de om, a doua este economia,

iar a treia constă în aceea că nu îndrăznesc să fiu înaintea altora.

Taotejing – cap. 67

Din scrierile lui Lao Zi s-au inspirat tratatele despre dobândirea nemuririi, care constituie un specific al spiritualităţii chineze. Folclorul abundă în poveşti despre întâlniri cu maeştrii nemuritori, majoritatea dintre aceştia zburând printre nori pe un cocor, simbol al purităţii sufletului. Practicile spirituale din cadrul taoismului variază în funcţie de şcoli şi doctrine care interpretează Taotejing şi Yi Jing în moduri diferite, însă ele converg în strădania de a nu risipi forţele de viaţă prin excese de niciun fel. Astfel, qi, energia vitală, este păstrată pentru a aduce sănătate şi bunăstare interioară, prelungind viaţa.

Povestiri despre nemuritorii taoişti din munţi şi sihăstrii au creat o cultură puternică a veneraţiei sacrului şi importanţei tradiţiei, care este prezentă până astăzi, prin infiltraţiile taoismului în buddhismul chinez şi buddhismul zen. Legende şi poveşti sunt scrise şi astăzi, în legătură cu maeştrii taoişti contemporani. Imaginea taoistului din vechime, este redată de Lao Zi astfel:

Erau simpli, ca un lemn neprelucrat; erau de necuprins, ca o vale;

erau de nepătruns, ca apa tulbure. Erau cei care, păstrându-şi liniştea,

ştiau să facă curat ceea ce era murdar. Ei urmau calea lui Tao.

Taotejing – cap. 15

Principiul non-acţiunii a fost preluat deseori de literatura New-Age pentru a profeţi necesitatea de a renunţa la propria voinţă pentru a colabora şi a participa la manifestarea forţelor cosmice în noua eră. Idealul non-acţiunii a fost astfel popularizat în a doua parte a secolului XX, însă doar sub aspectul său exterior, al pasivităţii. Taoismul înţelege prin wu-wei nu doar pasivitatea, ci alături de ea o reaşezare a omului în armonie cu legităţile cosmice, fapt care presupune o strădanie continuă de desăvârşire şi o modestie exemplară.

Simplitatea şi profunzimea idealului taoist rămân exemple trainice de demnitate şi comportament religios în faţa multiplelor manifestări spirituale vechi şi noi.

Voi duce golul inimii mele până la capăt,

voi păstra liniştea deplină,

şi atunci toate lucrurile vor creşte singure,

iar eu voi aştepta întoarcerea lor.

Taotejing – cap. 16

Prieteni,

La cursul Novalis din această săptămână vă aştept pentru tema:

Taoismul

Ne vedem în Sala Pietrei, Casa Rudolf Steiner din Bucureşti, la ora 18:30.

Marţi, 13 decembrie, la ora 17:30 ne vedem în Biblioteca SAR din Bucureşti pentru a discuta asupra Meditaţiilor de Crăciun şi Nopţile Sfinte.

Vă aştept cu drag!

Sebastian

CLICK pentru DETALII si PROGRAM

]Ne pare rau, acest articol nu e disponibil in limba romana.

Activitate:

I. Workshopuri şi cursuri în perioada 2003-2011

• martie 2010 – Braşov

Workshop autocunoaştere spirituală şi artă socială

• martie 2010 – Bucureşti – Club Mandala

Workshop autocunoaştere spirituală şi artă socială

• februarie 2010 – Braşov – Club Aikido

Curs de dezvoltare interioară – modul II

• februarie 2010 – Sinaia – L. George Enescu

workshopul Lumea sunetelor şi sufletul omenesc

• februarie 2010 – Bucureşti

cursul Iluminarea - Regnurile mineral, vegetal şi uman

• ianuarie 2010 – Bucureşti – Societatea antroposofică

cursul Cunoaşterea devachanului şi observarea forţelor vorbirii;

• ianuarie 2010 – Braşov – Clubul Aikido

cursul Dezvoltare spirituală şi personală;

• ianuarie 2010 – Sinaia – L. George Enescu

cursul Observarea lumii sunetelor şi auzul interior;

• decembrie 2009 – Bucureşti – Societatea antroposofică

cursul Observarea lumii sunetelor şi auzul interior;

• decembrie 2009 – Bucureşti – Societatea antroposofică

cursul Observare sufletească în miez de iarnă;

• noiembrie 2009 – Sinaia – L. George Enescu

cursul Observarea proceselor din natură;

• noiembrie 2009 – Bucureşti – Societatea antroposofică

cursul Observarea proceselor din natură;

• noiembrie 2009 – Braşov – Clubul Aikido

Curs de dezvoltare interioară;

• octombrie 2009 – Bucureşti – Societatea antroposofică

cursul Cercetarea ştiinţelor naturii şi cercetarea suprasensibilă;

• septembrie 2009 – Sinaia – L. George Enescu

cursul Dezvoltare personală şi spirituală;

• august 2009 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

cursul Imaginea Pragului dintre lumea noastră şi lumea de dincolo;

• iulie 2009 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

conferinţa Reîntruparea şi metempsihoza în diverse concepţii ale lumii;

• iulie 2009 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

cursul Conştienţa de veghe şi alte stări de conştienţă;

• iulie 2009 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

cursul Planeta Pământ şi ritmurile ei;

• mai 2009 – Sinaia – L. George Enescu

cursul Natura şi fiinţele naturii;

• martie 2009 – Bucureşti – Societatea antroposofică

conferinţa Imaginaţia ca metodă de cunoaştere;

• decembrie 2008 – Bucureşti – Societatea antroposofică

conferinţa Imagini ale Soarelui din antichitate la creştinismul european;

• decembrie 2008 – Bucureşti – Societatea antroposofică

cursul Metode de cercetare goetheanistă în ştiinţele naturii;

• noiembrie 2008 – Braşov

cursul Observare sufletească şi cunoaşterea lumii;

• noiembrie 2008 – Sinaia – L. George Enescu

cursul Comunicare cu fiinţele din natură;

• octombrie 2008 – Bucureşti – Societatea antroposofică

conferinţa interactivă Fiinţele naturii şi grija pentru Pământ;

• octombrie 2008 – Braşov

cursul Comunicare cu natura;

• iulie 2008 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

cursul Epoci de cultură ale lumii vechi şi noi;

• iulie 2008 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

cursul Observarea practcă a naturii;

• iulie 2008 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

cursul Mitologie şi iniţierea veche şi modernă;

• decembrie 2007 – Bucureşti – Societatea antroposofică

coordonatori G. Paxino şi S. Stănculescu; cursul Observare goetheanistă;

• decembrie 2007 – Bucureşti – Societatea antroposofică

conferinţa Poveşti de Crăciun şi imaginarul popular;

• iulie 2007 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

conferinţă Mitologia balcanică şi tracomania modernă;

• iulie 2007 – Simeria – Centrul de pedagogie Simeria Veche

cursul Misterii şi civilizaţii;

• martie 2006 – Braşov – Corpul P al Universităţii Transilvania

conferinţa Istoria scrierii vechi;

• august 2005 – Braşov

conferinţa Scrierea hieratică în mitologie;

• iunie 2005 – Braşov – Corpul P al Universităţii Transilvania

conferinţa Scrierea vechii Dacii;

• mai 2003 – Bucureşti – Muzeul Teodor Aman

prezentarea Lumile superioare între ştiinţă şi religie;

II. Studii, articole şi lucrări ştiinţifice sau de popularizare

A. Studii

---

• Ființele elementale. Vol. I – Editura Salco, Braşov, 2010;
• Metamorfoze ale chipurilor solare în mitologia română, Intol Press, Râmnicu Vâlcea, 2009

• Antropologia în mitologia română, Editura Salco, Braşov, 2010.

B. Articole

---

• Cele şapte chakre şi lumile superioare.

(revistele Infoterapii şi Drumul Omului)

• Căutarea lumii spirituale. Întâlniri cu versuri de Lucian Blaga.

(revista Drumul Omului)

• Vine sfârşitul lumii? Mitologie, superstiţie sau adevăr.

(revistele Rugăciuni şi Superstiţii şi Drumul Omului)

• Consideraţii asupra clarvederii şi iniţierii.

(revistele Drumul Omului şi Pulsul Planetei)

• Relaţiile şi familia. Editorial mai-iunie 2009.

(revista Pământ iubit)

• Paştele cosmic. Paştere şi ritmurile Pământului.

(revistele Rugăciuni şi Drumul Omului)

• Relaţia de cuplu şi viaţa spirituală.

(revistele Pământ iubit şi Drumul Omului)

• Paşte în lumea Pământului. Editorial martie-aprilie 2009.

(revista Pământ iubit)

• Cunoaşterea şi cercetarea suprasensibilă. I – Imaginaţiunea.

(revista Drumul Omului)

• Drumul spre lumea spirituală prin natură.

(revistele Pământ iubit şi Drumul Omului)

• Ce este corpul astral?

(revista Drumul Omului)

• Lumile paralele între concepţia materialistă şi vederea spirituală.

(revista Elystar)

• Despre clarvedere.

(pentru revista Elystar, publicat ulterior în Drumul Omului şi Pământ iubit)

• Miezul iernii şi întâlnirea cu Pământul.

(revistele Pământ iubit şi Drumul Omului)

• Suntem în anul 7515. Nu ştiaţi?

(revista Rugăciuni)

• Călugării carpatini iconari – sculptori de suflete.

(revistele Rugăciuni şi Drumul Omului)

• Spaţiul în care trăim şi sănătatea noastră sufletească.

(revista Infoterapii)

• Taina sfântului Maslu în trecut şi prezent.

(pentru revista Rugăciuni, ulterior în Monitorul de Suceava şi Drumul Omului,)

• Începuturile scrisului în limba română şi Diaconul Coresi.

(revista Rugăciuni)

• Medicina strămoşilor noştri. Leacuri şi tradiţii străvechi.

(revista Infoterapii)

• Importanţa artei pentru munca spirituală.

(revista Pământ iubit)

• Ce înseamnă să fii bun?

(revista Rugăciuni)

• Ce sunt cele nouă ierarhii cereşti?

(revista Rugăciuni)

C. Lucrări ştiinţifice și de popularizare

• Metamorfozele chipurilor solare în mitologia românească, IntolPress, Râmnicu Vâlcea, 2009;

• Antropogonia în mitologia română. Contribuţii la studiul legendelor cosmogonice. Editura Salco, Braşov, 2010
• Ființele elementale, Editura Salco, Brașov, 2010

Casa Rudolf Steiner din Bucureşti

vă invită în săptămâna 10 – 16 oct. 2011

la evenimentele:

---

- INIȚIEREA -

curs de meditație antroposofică și rosicrucianism

M 3 – 20-22 apr. 2012

Prieteni,

Cursul de dezvoltare a reînceput la Brașov, în această toamnă, cu întâlniri bilunare, luni, de la orele 17:30 la 19:20.

Vă așteptăm cu drag la continuarea călătoriei noastre!

Pentru detalii sau înscrieri, trimite-ți un email la: inscrieri@sebastianstanculescu.ro

Evenimente Casa Rudolf Steiner, 26 sept. – 2 oct. 2011

Evenimente Casa Rudolf Steiner, 19 – 25 sept. 2011