Medicina traditionala româneasca are origini necunoscute, care se pierd însa în epoca arhaica a preistoriei popoarelor europene. Daca citim azi un descântec de soare sec sau de buba rea si nu stim ca a fost cules în secolul al XIX-lea de cutare folclorist, caracterul sau arhaic ne poate trimite catre epoci vechi în care credintele si medicina erau mult înrudite, boala fiind vazuta ca fiinta potrivnica omului, pe care descântatorul va trebui – printr-o necesitate mitica – sa o goneasca. Sa ne uitam comparativ la doua ritualuri de alungare a bolii, în cele mai vechi texte ale Indiei antice si în descântecele românesti culese de Simion Florea Marian la sfârsitul secolului al XIX-lea:
Imnul XCVII din Rig Veda (dupa traducerea în engleza a lui Ralph T.H. Griffith, [1896], t.n.):
Zboara, Spirit al bolii, dispari cu gaita albastra si cu pescarusul! Zboara în departari cu viteza navalnica a vântului, dispari împreuna cu furtuna!
Descântec de aruncatura, (apud S. Fl. Marian, Descântece poporane române, 1996:109):
Iesi duh necurat/ Duh împelitat! Nu face dureri/ Nu face suparari![…] Iesiti si pieriti/ Ca roua de soare/ Ca stupitu-n carare”
Prima marturie despre practica medicala la locuitorii spatiului carpato-istriano-pontic îi apartine lui Platon, care îi povesteste lui Charmides despre un descântec pe care l-ar fi auzit de la un trac, discipol al lui Zalmoxes. Acest trac folosea un descântec pentru vindecarea unei boli, despre care filosoful vorbeste în Dialoguri (Opere I, 1974:183). Platon ne spune ca acest vraci a învatat de la zeul sau, Zalmoxes, sa nu vindece trupul fara sa tina seama de suflet, subliniind ca o medicina care nu are în vedere întregul (corpul fizic si sufletescul) nu poate vindeca mare parte din boli, neputinta a medicilor elini din acea vreme. Ce presupunea aceasta psiho-terapie antica nu putem sti, si se poate ca nici Platon sa nu fi cunoscut detalii precise. Totusi este important sa observam ca filosoful mentioneaza cu apreciere o arta medicala superioara elinirilor, pentru ca se îndreapta si asupra cauzelor nevazute ale bolii, cauze care pot sta în problemele interioare sau sufletesti ale oamenilor. Abia medicina oficiala a ultimelor doua secole a început sa priveasca mai atent spre psihicul uman, ca si cauza a unor maladii. În Orient formele de medicina traditionala tot cu radacini antice, au tinut seama si de aspecte mai putin exterioare în terapeutica practicata de-a lungul secolelor. Medicina stramosilor nostri a avut si ea un caracter profund si treaz catre întelegerea omului ca fiinta întreaga, compusa din trup si purtatoare a unui suflet, la fel de important ca si corporalitatea fizica.
De la Platon pâna în Evul mediu târziu nu avem marturii despre traditia medicala la stramosii nostri, iar tratatele care contin numele de plante medicinale zis dacice nu fac referire la aplicarea acestora în sens terapeutic. Se stie însa ca o traditie populara fitoterapeutica a existat si are înca diversi continuatori printre laici si calugari. O cunoastere bazata pe experienta multor ani si pe o simtire mai treaza a relatiei omului cu natura a dus la formarea unei traditii autohtone de cunoastere a utilizarii plantelor medicinale pentru vindecarea multor boli.
Avem astfel doua tipuri de traditii medicale stravechi, una crestina de obârsie monahala si una laica, transmisa oral de babele si vracii satelor românesti, care aveau o functie centrala în practica mitica a comunitatii de tip arhaic. Din cadrul traditiei monahale îl putem mentiona pe parintele Mihai Neamtu cu volumul postum Ceaiuri de viata lunga, pe parintele Ghelasie Gheorghe, autorul Medicinii isihaste si a Retetelor medicinii isihaste si a tratatelor de fitoterapie. Trairea în pustnicie, în natura si poate mijlocirea harului dobândit prin practica religioasa a dus la consolidarea unei traditii – pastrate în cadrul mânastirilor românesti – de utilizare terapeutica a plantelor medicinale. Pe de alta parte, traditia laica a avut o origine diferita si nu s-a putut desprinde de o mitologie arhaica precrestina, pastrând în cadrul ei o conceptie puternic influentata de spatiul mitic si de o demonologie autohtona bogata. Vraciul satului, o baba sau un mos, erau cunoscuti ca având puteri magice în viata mitica a comunitatii traditionale care îi folosea pe acestia în mijlocirea relatiilor cu lumea spirituala. În epoca crestina, vraciul concura cu preotul ortodox, însa deseori clericul nu putea rezolva problemele de sanatate ale comunitatii din lipsa unei cunoasteri de fitoterapie care sa completeze stradania duhovniceasca. Vraciul ramânea astfel o autoritate în mentalitatea traditionala, caci el putea face si desface, putea da înapoi laptele vacilor, putea goni descântecul vrajmasilor si putea alunga demonii bolilor. Functia babei sau a mosului nu putea fi suplinita de preotul crestin decât daca acesta, prin har si pricepere deosebita, putea fi si vraci si sacerdot, situatii destul de rare. Medicul satului traditional ramânea astfel tot vraciul, cunoscator al ierburilor de leac si stapânitor peste fortele – considerate magice – ale bolii. Dincolo de conotatiile mitice si de functia ritualica a vraciului satului românesc traditional, cunoasterea fitoterapeutica se transmitea din generatie în generatie urmasului, care învata pe de rost plantele si sutele de descântece pentru diferite boli si legaturi. În timp, o parte din cunostintele despre utilizarea plantelor medicinale a patruns în traditia populara ajungându-se ca aceasta sa fie cunoscuta nu numai de mosul sau baba satului, cât si de catre alte persoane – de regula de vârsta mai înaintata.
Existenta unei cunoasteri stravechi a utilizarii terapeutice a plantelor medicinale la poporul român este un semn al unei constiente asupra relatiei omului cu natura si asupra sensului naturii care ne înconjoara, daruind trupurilor si sufletelor noastre leacuri potrivite. Epoca preparatelor modificate genetic si a medicamentelor produse în mod nenatural ar trebui sa fie primita în alt mod de catre o treaza constienta a importantei sanatatii noastre sufletesti si trupesti, mostenite de la strabunii nostri. Totusi, ruperea noastra de natura si de traditie nu ar trebui sa însemne si renegarea valorilor traditionale care ne ofereau remedii sanatoase pentru bolile noastre.
O homeopatie a viitorului va trebui sa tina seama de mostenirea importanta a câtorva milenii privind cunoasterea plantelor medicinale si utilizarii lor pentru restabilirea armoniei trupului si sufletului.
(Articol publicat initial în ianuarie 2009 în revista Infoterapii – ISSN 1842 – 6719)
