Considerații asupra „Poveștii lui Harap-Alb” de Ion Creangă (Partea 1)

(notițe de Sebastian Stănculescu)

 

Gravura M. Olinescu

Pornind de la cercetările lui Vladimir Propp, basmul a ieșit din epoca sa întunecată, când era considerat creație fabuloasă cu autor anonim. În spațiul romanic, Lazăr Șăineanu deja cercetase teme ale basmelor care păreau cel puțin curioase prin asemănările lor cu anumite rituri de trecere sau vânătorești. Astăzi putem vorbi cu o mai mare claritate despre basm ca supraviețuire a unor vechi rituri inițiatice care au fost păstrate în memoria poporului din vremuri străvechi. Exegeții basmului au identificat structuri stabile în cadrul creațiilor anonime care sunt respectate cu strictețe de către povestitorii populari. În jurul structurii fixe, elementele mobile sunt multiple, ele fiind supuse creației libere și improvizației, deseori în funcție de auditoriu sau dorința povestitorului de a îmbogăți sau simplifica nucleul epic. Structura stabilă identificată în mare parte din basme face trimitere nu la textele ficționale, ci mai cu seamă la poezia semi-rituală și la reminiscențele ritualice din obiceiurile străvechi ale popoarelor. Deși în cazul Poveștii lui Harap Alb nu avem de-a face cu un text popular străvechi direct, ci cu o creație a lui Ion Creangă din anul 1877, Vasile Lovinescu identifica în el aceleași structuri tradiționale cu adânci trimiteri spre riturile de inițiere a tinerilor în studiul Creangă și creanga de aur, cunoscut de cei care prețuiesc literatura populară. Ceea ce a redat Creangă în Povestea lui Harap Alb este, cu sau fără știința autorului său, un basm care respectă cu strictețe mare treptele inițiatice consemnate în manuscrise medievale cu tematică esoterică, în controversatul Corpus Hermeticum și în mistica orientală hindusă. La întrebarea dacă Ion Creangă a avut acces la aceste texte critica literară răspunde de regulă un „nu” ferm. Însă, ca în cazul lui Eminescu și a multor autori din secolul al XIX-lea, ispirația folclorică are o contribuție semnificativă pentru opera lor. Sigur, Eminescu avea zeci de caiete de rime și poezii populare, pe baza cărora se sprijină munca sa de maturitate, ceea ce la Creangă nu este cunoscut. Totuși, ca prieten al junimiștilor care prelua și aducea vorbe de duh din popor în lumea selectă a intelectualilor români tineri, el mereu a prelucrat teme din folclorul moldovenesc, care i-a stat, de fapt, la bază. Povestea lui Harap Alb este o prelucrare realizată de Ion Creangă după basme populare, care a reușit să fascineze mulți cercetători nu prin talentul literar, cât mai ales structurii speciale rezultate, despre care vom vorbi mai mult în cele ce urmează.

Putem identifica cu maximă precauție modelul inițial care a stat la baza Poveștii lui Harap Alb, situație la fel de dificilă precum căutarea modelului sau a unor variante pentru atipicul basm Tinerețe-fără-bătrânețe și viață-fără-de-moarte din colecția Ispirescu (basmul popular Drăgan Cenușă se apropie de acestea la nivel de structură și teme, fiind comparat chiar cu Epopeea lui Ghilgameș după Ruxandra Ivăncescu ș.a.). Dincolo de identificarea unor modele, în cazul basmului nostru, amprenta de adaptare a lui Creangă este prezentă prin oralitatea sa specifică, pe care basmul popular nu o cunoaște în aceeași expresie, ca de pildă: „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii”. Până când ne vom propune o comparație cu alte basme tradiționale românești, ne vom apropia  cu această ocazie de teme și probleme importante din Povestea lui Harap Alb.

Povestea lui Harap Alb are două fire narative, după cum au remarcat multe exegeze anterioare. Sunt prezente două drumuri dintr-un tărâm în altul (din tărâmul de origine spre tărâmul lui Verde-Împărat și apoi de la Verde-Împărat spre tărâmul lui Roșu-Împărat) și două serii de câte trei probe. Aceste două nuclee epice rămân în sine un monument pe care îl putem atribui lui Creangă sau nu. Totuși, este de o importanță mare faptul că prima călătorie are un caracter mai puțin fabulos, mai teluric, pe când al doilea drum este presărat cu elemente fantastice neobișnuite.

Gravura M. Olinescu

Tema centrală, cu caracter inițiatic, din Povestea lui Harap Alb este ceea ce ne interesează mai mult aici. Căci avem de-a face cu un furt de identitate prin încălcarea prescripțiilor parentale care generează o serie de evenimente cu semnificație aparte. Simbolurile cu încărcătură mitică și inițiatică abundă în text. Furtul de identitate are loc la o fântână, spațiu al trecerii spre lumea de dincolo în viziunea tradițională românească, unde uneori monstrul fântânii păzește trecerea spre cealaltă lume. Iar fântâna constituind un spațiu tare cu semnificație ritualică, aici au loc încă două acte de întărire a caracterului inițiatic al drumului mezinului spre Verde împărat: o promisiune de schimbare a identității ce nu poate fi încălcată și primirea unui nume nou, redat printr-un oximoron care reunește contrariile, alb și negru.

Dacă privim și spre finalul amplei desfășurări epice, constatăm ciclicitatea evenimetelor ritualice căci, la finalul preschimbării care debutează prin pierderea identității la promisiunea de la fântână are loc o decapitare simbolică, eroul fiind reînviat, răul biruit, iar ordinea cosmică restabilită. Întrebarea care se ridică în fața acestei desfășurări complexe este de ce avem nevoie de acest personaj negativ, spânul, când eroul putea împlini și singur, ca alți eroi de tip Făt-Frumos sau Junak, sarcinile primite pentru a o primi pe fata împăratului, dovedindu-se astfel vrednic de căsătorie. Scenariul obișnuit al basmelor care propun o inițiere a feciorului pentru a deveni un bărbat, cap de familie, are aici o structură deosebită, care ar fi putu trece ușor drept creativitate a lui Creangă dacă nu intersecta etapele inițierii tinerilor din cadrul culturilor de vânători.

Inițierea lui Harap Alb nu respectă canonica ordine tripartită în pregătire, ocultare și apariție (studium, occultatio și epiphania), după tradițiile misteriale antice, descrisă de Eliade în Aspecte ale mitului și aiurea. Și nicio structură de tip misterial, cum descrie René Guénon în Scurtă privire asupra inițierii. Căci pe Harap Alb îl inițiază viața însăși, eroul învățând din propriile greșeli.

Considerăm că spânul care îi fură identitatea eroului nostru la fântână este de fapt tot mezinul, dar trecând la fântână printr-o scindare a ființei, de care avea nevoie pentru a se transforma mai departe. În sens psihanalitic, am putea spune că spânul reprezintă umbra sau dublul negativ al lui Harap Alb, care se naște pe măsură ce începe drumul său de maturizare și dezvoltare personală, după desprinderea din sânul familiei. Iar acest dublu se preface „în praf și pulbere” la finalul inițierii tânărului, după ce este azvârlit până în înaltul cerului, dispărând înainte ca identitatea și integritatea eroului să fie restabilită, pentru a permite învierea sa ca om nou, întemeietor de familie.

Interesant este pentru Povestea lui Harap Alb că eroul nu se căsătorește cu fata pentru care plecase de acasă, ca în alte basme românești, unde eroul face casă cu o ființă suprapământeană cu puteri magice. În loc să o ia de soție pe fata lui Verde împărat, care era o pământeană în sensul elementelor realiste ale tărâmului de care aparținea, Harap Alb o ia de soție pe fata lui Roșu împărat, cea care nu numai că era vrăjitoare, dar provenea din tărâmul unde forțele netransformate ale sufletului pătimaș al tânărului îi apar în mod magic transfigurate prin chipurile caricaturale ale tovarășilor de drum, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, care vor fi metamorfozați din forțe brute, instinctuale, în forțe active care pot salva viața.

Pentru mine, Povestea lui Harap Alb este un basm inițiatic cu o structură apropiată de concepțiile gnozei antice și de treptele desăvârșirii descrise de mistica creștină. În acest sens, l-aș rezuma astfel: odată ce se desprinde de familia sa și pleacă „în lume”, omul se întâlnește cu umbra sa/dublul său, pe care nu o/îl cunoaște și nu o/îl poate stăpâni, așa că i se subjugă, pierzându-și uneori demnitatea și identitatea. Probele inițiatice prin care trece, subjugat fiind de această umbră a sa, îl ajută să educe treptat forțele interioare de a se cunoaște mai bine pe sine, de a dezvolta pe rând curajul, răbdarea și cumpătarea. Prin dobândirea acestora se poate întoarce biruitor în locul nou al împlinirii misiunii sale, pentru a muri acolo ca om vechi, mezin, și a fi reîntregit și reînviat ca om nou, viitor cap de familie și moștenitor al tronului regatului său viitor.

Consider că este vorba despre o poveste arhetipală, povestea maturizării și transformării fiecăruia dintre noi, odată ce ne luăm viața în mâini și decidem să plecăm „de acasă”, din locul unde ne simțim confortabil și ne este bine, pentru a ne întâlni cu destinul nostru viitor și provocările pe care acesta ni le aduce în față.

Ca în mare parte din basmele vechi, Povestea lui Harap Alb ne oferă un asemenea model de viață. Spre deosebire de alte basme, aici acest model de viață nu este redus/simplificat doar la împlinirea unor sarcini cu rol generic de probe, ci întâlnim o descriere profundă a transformărilor interioare, scindărilor, luptelor și pierderii de sine prin care trecem cu toții în devenirea noastră ca oameni.

O fi știut Creangă ceea ce scrie? Probabil nu vom ști niciodată. Însă Povestea lui Harap Alb există indiferent de faptul că deținem un răspuns sau nu. Doar pe unii spânii proprii nu le dau tihnă până nu scobesc după concluzii finale sau prefinale de care, personal, nu cred că avem nevoie. O comparație a temelor prezente aici și în alte basme tradiționale românești va urma în viitor, drept aprofundare a ideilor notate aici.