Sebastian Stănculescu

Întâlnire cu Vântul

Aflat pe puntea corabiei mele pustii, am observat într-o zi Vântul. În timp ce îmi umbla prin firele neîmplinite, m-am gândit să-l întreb care este rostul său.
- Doamne, pot să îţi pun o intrebare?
- Rareori se gândeşte cineva să mă întrebe pe mine. Merg toţi în bătaia Vântului fără să se oprească să se întrebe. Spune, dar!
- Eu aşa sunt; dacă nu aş întreba probabil că aş muri. Cât timp trăiesc întreb, pentru că vreau să ştiu ce se întâmplă cu mine şi cu lumea mea. Deci pot să te întreb?
- Ascult…  Ba chiar am să mă opresc să te ascult.
- Mulţumesc, Doamne! Care este rostul tău şi încotro mă duci? De mult timp mă întreb asta. Încotro se îndreaptă corabia mea?
- Eu nu am dus niciodată pe nimeni nicăieri. Oamenii s-au dus singuri în bătaia Vântului sau împotriva bătăii mele, înspre Răsărit sau înspre Apus. Tu încotro mergi, omule?
- Eu nu ştiu… De asta am întrebat. Merg unde mă duce Vântul.
- Dar eu sunt Vântul şi eu nu duc pe nimeni nicăieri. Am sculptat munţii şi am despărţit lumile, dar pe om nu l-am urnit din loc. El a mers întotdeauna singur. Unde te duci, tu singur ştii.
- Şi atunci corabia mea unde merge? Căci sunt pe această apă de mult timp şi credeam că mă poartă vânturile mării. Aş vrea mult să nu mai fiu dus încolo şi încoace fără să ştiu măcar încotro sunt dus. Apoi eu nu am pânze şi nici cârmă, deci nu am condus niciodată această barcă nicăieri, căci nu aş fi putut… Aş vrea să găsesc un mal să mă opresc măcar pentru o clipă…
- Ajungi la mal când ai să mori, deci indiferent dacă te grăbeşti sau nu, tot nu o să ajungi mai repede şi nici mai târziu. Apoi, oare cum ai ajuns pe aceste ape dacă nu te-ai adus aici singur?
- Nu ştiu… Am trăit liniştit cât eram mic şi m-am obişnuit cu corabia mea, fără ca să-mi dau seama că este o corabie. Pot spune că mă aflu aici dintotdeauna. Nu-mi amintesc să fi plecat vreodată la drum…
- Da, toţi uităm…
- Nu putem visa furtuni…
- Vezi, apa de sub tine este roşie. Ce de furtuni ai stârnit! E bine că nu te-ai înecat în valuri. Atunci s-ar fi stins probabil şi întrebările tale, asta până ar fi venit timpul să ajungi la mal…
- Eu furtuni? Roşu? Ce furtuni poate strârni un biet om pe o mare întreagă? Abia reuşesc să scap de propriile întrebări. Ce forţă aş putea eu avea ca să fac măcar valuri? Oare nu Vântul aduce furtuni?
- Eu sunt Vântul. Dar apa asta nu este a mea şi nici furtunile nu sunt ale mele. Eu colind lumea fără să ating vieţile oamenilor. Şi nu ating nici apa ta roşie. Oamenii sunt liberi să facă ceea ce ei doresc şi nici Vântul, nici măcar Tatăl Ceresc nu îi duce în vreo direcţie sau alta. Aceasta este marea minune dar şi marea nenorocire pe care omul o duce în spate peste veacuri!
M-am întors apoi în mine şi am privit adânc. Ce dreptate avea Vântul!

One Response to “Eseuri şi proză”