Despre simbolistica și semnificația Paștelui

An de an, milioane de creștini sărbătoresc Paștele după trecerea iernii. O veche sărbătoare iudaică ce comemora eliberarea din sclavie a unui trib nomad, care a stabilit ca simbol al recuperării independenței sale și sacrificiul ritualic al unui miel pentru fiecare familie, a fost preluat în cultura creștină răsăriteană ca obicei devenit tradițional, uitând semnificația sa inițială. 

Alături de Crăciun, Paștele reprezintă un pretext pentru un mare ospăț în familia de origine, unde cultul strămoșilor și conștiența continuității neamului (sau religiei) sunt restabilite anual. La masa dedicată evenimentului sunt pregătite ouă colorate (inițial doar roșii), preparate din miel (dacă le suportăm mirosul sau gustul), pască, sarmale sau cozonaci. Unii se înghesuie la miez de noapte lângă biserici (deși nu le vizitează decât în Sâmbăta mare, înainte de petrecere), se bat pe punguțe cu pâine uscată stropită cu vin ieftin, apoi mănâncă și beau într-o veselie, ca în basme, timp de două-trei zile. 

Câte un om mai bisericos știe ceva despre jidovii cei răi care l-au răstignit pe Domnul, alții, smeriți, amintesc despre suferințele lu’ Hristos pentru păcatele oamenilor, încercând să mimeze o atitudine cuvioasă și blajină, ca de Crăciun, când își mai amintesc de cei săraci sau se abțin de la năravurile lor obișnuite. Asta mi-amintește de Ovidiu, care descria sălbaticii geți domoliți din patimile petrecerilor și alcoolului de câte vreun sfânt de-al lor, coborând la Tomis din Munții Geției, ca să-i certe și să le amintească de bunele moravuri. Doar că acum nu coboară în mod exterior nimeni din munți, ci comemorarea anuală le reamintește creștinilor de bune moravuri. 

Să fie acesta Paștele? Un pretext pentru mese împărătești și reîntoarcerea la valorile tradiționale? Care ar fi atunci diferența dintre această sărbătoare și oricare alta din seria obiceiurilor tradiționale?

Unul dintre cele mai importante personaje ale istoriei creștinismului, sfântul Apostol Pavel, spunea deja în primul secol de existență a noii credințe că învierea, respectiv Paștele resemantizat, reprezintă fundamentul religiei sale (1Cor., 15:14). Cum poate omul modern să pătrundă o semnificație mai profundă, transconfesională, a acestei sărbători astăzi? 

Pentru cele mai vechi culturi ale omenirii, în cadrul unor sisteme de credințe chtoniene și astrale, primăvara ca moment al echinocțiului, al echilibrului între întuneric și lumină, a reprezentat un spațiu spiritual aparte. Pe de o parte, balaurii întunericului și ai morții sunt învinși de forțele vieții, forțele fertilității care renasc din amorțeala anotimpului rece. Pentru multe culturi tradiționale Mama Pământ, Terra Mater, sub diverse forme în care a fost ea adorată (Gheea, Demetra, Inanna, Natura, etc.), era sărbătorită fastuos la începutul primăverii, puțin înainte sau puțin după echinocțiu. Pe de altă parte, la nivel arhetipal, echinocțiul reprezenta atingerea echilibrului pe drumul spre ascensiunea astrală a miezului de vară solstițial. Din perspectiva unei religii solare, serbarea primăverii constituie un moment al renașterii luminii, care se reclădește, este revigorată și reiterată după ce forțele frigului și întunericului sunt învinse. 

Renașterea forțelor naturii, învierea din moartea iernii au reprezentat simboluri semnificative pentru spațiul cultural tradițional al multor popoare, căci ritmurile naturii influențau semnificativ stilul de viață și chiar existența comunităților arhaice. În spatele disputelor confesionale și religioase, putem întrezări, atât în spațiul catolic, cât și în cel ortodox, urme arhaice al unui cult străvechi agrar sau solar, tributar Mamei Pământ sau Tatălui Soare. Totuși, întrebarea firească este: unde stă miezul creștinismului în fața simbolisticii pascale, care se suprapune într-un mod firesc unor arhetipuri religioase universale? Floriile și Paștele erau sărbători ale vegetației și acum două mii de ani, care însă fuseseră transformate în ceva nou în sufletele primilor creștini. Ce este acest nou, specific noii credințe?

În opinia mea, creștinismul propune o nouă paradigmă de întâlnire cu forțele întunericului. Dacă în vechile religii întunericul era fie adorat, fie distrus mitic sau magic/ritualic, în noul context este promovată oînțelegere diferită asupra forțelor dezechilibrului, forțelor haosului, ale răului. În Săptămâna Patimilor, Fiul lui Dumnezeu nu i-a judecat pe cei care i-au făcut rău, nu a luptat împotriva dușmanilor, ci a stat drept pentru dreptate și adevăr, având răbdare ca ceea ce avea să se întâmple, să se întâmple. Prin interdicția din Joia Mare de a nu scoate sabia – lansată discipolului iubit, fondatorul legendar al Bisericii Catolice, Petru, întrevedem fundamentele unei credințe care trebuia să nu ridice sabia împotriva cotropitorilor sau a celor ce, fără să știe, înfăptuiau voia forțelor potrivnice.  Să nu uităm că această interdicție a venit la foarte scurt timp după ce noua religie primise cultul ei principal, la cina din Joia Mare. 

Cel mai important model al relației cu întunericului aparține misticii creștine profunde. Este vorba despre călătoria în adâncurile pământului din Sâmbăta Mare, unde forțele întunericului și morții sunt biruite, făcând posibilă învierea. Însă răul nu este distrus în acest moment, iadul nu dispare, demonii nu sunt uciși. Sufletele celor drepți sunt eliberate din tărâmul umbrelor, dar acest tărâm își păstrează identitatea și după înviere. Acest model al transformării forțelor răului și al delimitării spațiilor binelui de cele ale răului stă ca model în spatele semnificației Paștelui. 

Paștele este o celebrare a forțelor vieții, a renașterii și a luminii. Dar, la un nivel mai profund, creștinismul esoteric înțelege prin Paște un model al întâlnirii transformatoare a omului cu forțele răului, transformându-le și delimitându-se de ele. 

Doar prin această transformare a răului, prin eliberarea de forțele haosului și distrugerii, omul are acces la învierea simbolică, la trezirea spre o nouă viață spirituală. În fiecare moment de prag al vieții, omul stă în fața unei morți sau a unei decizii care îl va duce spre o nouă viață. Fie să avem parte de cât mai multe învieri, pe drumul inițiatic al vieții noastre!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.