Despre rătăcirea de Crăciun

În urmă cu puțin timp, când am mers în vizită la nepoțica mea de 8 ani,  fetița m-a întrebat senină ce i-am adus. Fiind un copil dezinvolt și cu multă încredere în sine a făcut asta de multe ori și în trecut în preajma onomasticii, a zilei de naștere sau a Crăciunului. M-a uimit întotdeauna oglinda unei asemenea situații, pe care o văd multiplicată în sute de variante în adulții alături de care lucrez prin natura profesiei mele. În oglinda acestei situații văd la nivelul cultural actual o imagine a umanității lipsite de sens, care este, în opinia mea, una din marile surse ale rătăcirilor omului modern, lipsit de sens și coerență în viața sa de zi cu zi.

Pentru a fi înțeles corect, trebuie să spun că eu cred în activarea forțelor interioare ale omului, în depășirea pasivității, în educarea unui spirit treaz, dinamic și implicat în viața socială. Iar nepoțica mea a fost învățată, ca majoritatea oamenilor, să primească multe lucruri de la cei din jur. Ceea ce este frumos și simpatic, ar spune mulți dintre noi. Însă pe mine mă mișcă puternic întrebarea: ce educ în copilul care așteaptă darurile de la toți cei din jur? Acele daruri care se traduc în bomboane, jucării sau bani, căci despre ele este vorba?!

Dacă nu m-ar lovi frecvența acestei atitudini la adulții din jurul meu, aș putea fi învinuit de încăpățânarea unui scorțos că nu promovez cultura postmodernă a darurilor și aș accepta perspectiva cu resemnare. Dar nu pot face asta pentru că, în spatele acestui obicei frumos, stă una din cele mai puternice drame ale omului: lipsa de sens. Educăm tineri care deseori ajung neliberi, pasivi și nefericiți pentru că le este greu să găsească rolul lor în mediul social în care activează. Și acești tineri deseori vin la cabinetul meu și îmi spun că viața lor nu are sens, că lumea este un joc fără rost în care ei nu își găsesc locul sau că nu primesc susținerea pe care o așteaptă din partea părinților, profesorilor sau chiar a guvernului. Și ei au dreptate, căci se află la pragul pe care nici cei mai mulți adulți din jurul lor nu îl trec prea lesne; pragul maturizării și asumării propriei vieți. Căci, atunci când un om își asumă propria existență, acesta nu așteaptă ca cei din jurul lui să îi aducă daruri și soluții la problemele personale, ci învață să canalizeze potențialul său pentru armonizarea nevoilor sale personale cu viața concretă. Atunci el caută să dea un sens existenței sale, un sens mai profund decât propria plăcere sau propriul interes, în legătură cu idealurile mai înalte ale binelui sau dezvoltării celor din jur.

Îndrăznesc să sper că mai există oameni care se bucură să ofere daruri de Crăciun și care își educă proprii copii în spiritul contribuției la liniștea, fericirea sau binele celor din jur. Căci acei copii care învață mai curând să contribuie la fericirea sau binele celor din jurul lor, vor găsi mai ușor calea către misiunea lor socială, dând sens vieții lor viitoare de adulți. Și, chiar dacă nu este vorba despre cine pe cine ajută, pot spune cu o convingere serioasă că cel puțin vor învăța mâine să fie adulți activi și întreprinzători care nu vor aștepta ca cineva să aibă grijă de ei pentru a le oferi liniștea, confortul sau echilibrul de care ar avea nevoie, căci vor ști că ei sunt cei care le gestionează și creează în viața lor.

Sărbători cu liniște și daruri de înțelepciune să avem!

Sebastian Stănculescu 

One thought on “Despre rătăcirea de Crăciun

  • 15 decembrie 2017 at 11:32
    Permalink

    Cei mari şi cei mici, cei bătrâni şi cei tineri cad frecvent în acest cerc vicios. Tu dăriueşti – copilul se bucură – tu te bucuri de bucuria lui – el aşteaptă să-i aduci din nou – tu iar îi aduci ….. Şi dacă se întâmplă să nu aduci nimic se declanşează o dramă.
    Am încercat să înţeleg ce se întâmplă cu mine, când tot iau şi tot caut şi tot nu mă satur să cumpăr pentru cei mici. Chiar dacă nu au neapărată nevoie, chiar dacă uneori nici nu-mi place foarte mult ceea ce iau, doar să fie ceva, orice.
    Cred că „problema” este la cel mare / bătrân, care caută să-şi manifeste dragostea prin daruri. Şi aceasta dorinţă de a smulge bucuria de la celălalt, de a „cumpăra” bucuria de-o clipă a copilului se transformă pentru cel care dăruieşte în obişnuinţă, apoi în dependenţă, în patină şi într-o competiţie cu sine şi cu ceilalţi care fac daruri. Cred că de fapt, această sete nestăvilită de a sufoca copii cu daruri se naşte din neputinţa noastră de a ne manifesta dragostea altfel, prin timpul petrecut împreună, prin ceea ce construim alături de copil, prin ceea ce învăţăm cu şi de la cel mic.
    Apoi mai e şi competiţia dintre bunici, poate nu conştientizată întotdeauna. Şi frica de a fi nevăzut şi neiubit de nepoţi dacă nu-i aduci ceva şi concepţia nu foarte sănătoasă conform căreia ”dacă eu nu am avut, lasă să aibe ei!”
    Deci, problema este la noi, cei mari şi înţelepţi, care nu am învăţat sau am uitat că dragostea nu înseamnă obligatoriu câte un cadou la fiecare întâlnire. Bine că încă mai putem învăţa şi că avem de la cine!

    Sărbători cu bucurie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.