Nostalgia trecutului glorios reprezintă o temă veche, mereu reiterată, aparținând unui fond de structuri mitice pe care le pierdem în trecutul cețos al cultului strămoșilor, cunoscut mai ales prin interpretările unor urme materiale ale acestuia, deseori speculative. Structura antropologică a mitului de origine care a primit mai târziu importanță prin cultul strămoșilor s-a transformat în „miticizarea” unor figuri religioase, mai târziu profane – de domnitori, eroi sau oameni de cultură. Dacismul se încadrează unei categorii interesante din sfera nostalgiei trecutului, care are părțile sale bune și părțile mai puțin creative din perspectiva dezvoltării statelor moderne.
Îmi amintesc și acum entuziasmul adolescentin care îmi era insuflat de lectura cărților Școlii ardelene, care apărau în fel și chip latinitatea noastră prin studii, dicționare, articole apărute la Viena, Buda sau aiurea. Și era normal ca pentru un popor înconjurat de o mare slavă, peste care barbarii sau papistașii „nedrepți” stăpâneau de veacuri și împiedicau progresul social și economic să căutăm cu toate mijloacele să reafirmăm, să redescoperim și poate să reconstruim identitatea noastră națională. Odată cu revoluționarismul pașoptist are loc o răspândire mai largă a ideilor naționaliste, căci mai ales prin Nicolae Bălcescu și Alecu Russo sunt propovăduite figuri sau idealuri care încercau să oglindească idealurile revoluției franceze și în spațiul românesc. Fără dorința de a minimaliza începuturile literaturii române, idealismul nostru național era defapt importat de studenți români care, la întâlnirea cu Occidentul, au avut revelația propriei origini pe care au încercat să o înțeleagă și idealizeze, cu bune și cu rele. Asta dacă ne referim la partea cărturărească a naționalismului nostru. Căci în popor, care era oropsit de sute de ani de migrații și stăpâniri străine, trăia o identificare mai degrabă cu stratul creștin al românilor de pretutindeni decât cu cel latin, căci ne simțeam frați îndeosebi prin apartenența la creștinătatea răsăriteană într-un spațiu păgân turcesc sau protestant. La începutul secolului al XIX-lea are loc prin impulsul dat de frații Grimm în lumea germană și apoi în Franța și Anglia, o reîntoarcere a ecourilor iluministe spre tradițional, spre național, spre specificul străvechi. Vizitele fraților Schott în Transilvania au adus prima culegere de folclor românesc (puținele informații cu caracter etnologic adunate de cronicari sau de Cantemir în Descriptio Moldaviae nu reprezintă culegeri de folclor), publicate sub numele Walachische Maerchen. Hasdeu, Alecsandri ș.a. încep să adune valorile noastre naționale sub același impuls de reconstrucție a trecutului, de recuperare a originii care fremăta în romantismul biedermeier din Europa occidentală. Cezar Bolliac se plimba din sat în sat unde localnicii îl conduceau spre ruine misterioase, făcând primii pași (romantici) ai arheologiei noastre, după un model francez.
B.P. Hasdeu prefigurase un ideal naționalist prin Dacia literară și unele articole cu caracter istoric, însă abia prin Nic. Densușianu putem spune că au fost puse bazele unei concepții „miticizante” care așeza Dacia în locul de obârșie a civilizației occidentale și orientale. Avem astfel în Dacia Preistorică o lucrare doctă de argumentație în acest sens, care plasează patria de origine a indo-europenilor – și defapt al întregii culturi europene, asiatice și egiptene – în arcul carpatic. Spre trecerea dintre veacuri, generații întregi de cărturari culeg folclor românesc de pretutindeni. T. Pamfile, E. Niculiță-Voronca, Teohari Antonescu, S. Florea Marian au adunat valorile românești din locuri mai mult sau mai puțin izolate pentru a păstra acest tezaur național care era tot mai puternic amenințat de era industrială și de urbanizarea masivă. Sămănătorismul și apoi poporanismul – prin evoluția exagerată a năiștilor – au dezvoltat idealul tradiționalului cu mijloace deseori violente.
Dacismul propriu-zis a început totuși prin Nicolae Densușianu. Cu o cultură impresionantă și o argumentație bibliografică puternică, reușește că creeze premisele de bază ale unei concepții daco-traco-centriste preluată de dacismul viitor. Ipoteza lui nu era însă plauzibilă, dar a primit un avânt real abia mai târziu, după jumătate de veac de la apariția Daciei Preistorice. Vasile Pârvan a întâmpinat cu obiecții majore lucrarea lui Densușianu, lipind eticheta utopiei peste voluminoasa operă, clasificare care a supraviețuit multe decenii. În a doua parte a anilor ‘70 are loc o schimbare. Iosif Constantin Drăgan are o convorbire importantă cu tovarășul Nic. Ceaușescu în urma căreia, odată cu dezghețul din anii 1970, Partidul favorizează apariția unei mișcări semnificative de regăsire a originilor noastre prelatine. Pentru că literatura era aservită, apar pe multiple căi reeditări din folclorul românesc vechi prefațate corespunzător ideologiei comuniste, reapare Dacia Preistorică (desigur, cenzurată, după obiceiul vremii), urmate de o beletristică ce plasa centrul omenirii chiar în „patria noastră străbună” (Dacia Feniks – 1978, Noi, tracii – 1976).
Ne confruntăm astfel cu un fapt semnificativ din perspectivă antropologică și culturală. Într-o epocă în care libertatea culturală era strâmtorată puternic, pe calea dacismului o serie de scriitori și istorici amatori elaboreză lucrări despre daci. Mă gândesc de pildă la cazul săceleanului Darie Magheru, care chiar se semna prin Io, Darie Magheru. Fenomenul are o justificare programatică evidentă. Cultivarea traco-dacomaniei alungă din mințile noastre – chiar și din cele mai luminate – mirajul Occidentului decăzut, al democrației celei rele și ne îndreaptă spre propriile rădăcini, care sunt suficient de rodnice pentru a furniza teme pentru istorici, poeți, actori, pictori, astfel încât viața intelectual-culturală să poată fi ferită de „ispitele” apusului. Au apărut titluri semnificative pentru întărirea idealurilor daciste: Graiul pietrelor de la Sarmizegetusa – Ioan Rodean și traduceri favorabile, ca Civilizație și cultură a lituaniencei M. Gimbutas sau Pietrele dacilor vorbesc de P. MacKendrick. Tăblițele de la Tărtăria sunt luate în discuție serios și de Romulus Vulcănescu în Mitologie română, iar Editura Academiei (a R.P.R. pe atunci) scoate seria Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român – 1980.
Dacismul din anii ’70 și ’80 era evident aservit ideologiei pe care a slujit-o cu fidelitate. Scopul de a ne reîntoarce spre originile noastre pentru a uita Occidentul era atins. Interesant este că după căderea regimului comunist, mișcarea dacistă nu s-a stins, ci a avut o ascensiune nouă, de această dată liberă față de programul Partidului, dar care și-a regăsit un fundament propriu în chiar întâlnirea cu lumea post-modernă occidentală care ne aștepta „la colțuri”.
În raport cu occidentul față de care am rămas în urmă social și economic datorită stăpânirii otomane în trecut și a comunismului mai recent, au devenit vizibile două curente.
Primul a fost antidacist declarat, un curent de „aclimatizare” și adaptare rapidă la lumea occidentală, prin importuri culturale masive (vezi Valentine’s Day, Halloween și mai ales cultura muzicală din suburbiile americane, împreună cu propriul stil vestimentar).
Deși cultul Americii și al Europei Apusene a crescut semnificativ, a răsărit un curent dacist nou, care s-a manifestat printr-o literatură vastă – în special beletristică sau pseudo-științifică – și apariții în media. Această nouă mișcare a căutat să dezvăluie mai departe specificul cultural străbun. Dacă în perioada predecembristă știam în general că nu avem documente despre daci (ei nu scriau, nu au avut istorici sau cronicari), în cea postdecembristă am descoprit inscripții, manuscrise, mărturii care parcă au ieșit din pământ. Și pe bună dreptate, căci unele dintre acestea nu fuseseră luate în seamă în perioade mai vechi (mă refer la miile de însemne din cadrul culturilor Turdaș-Vinča).
Marele profet al dacismului nou, Pavel Coruț, a înregistrat bestselleruri multiple la începutul anilor ’90, cu romane ale căror teme erau întâlnirea cu un preot-mag, urmaș al lui Zalmoxis, urcând rapid și pe micile ecrane, ca să îi învețe și motiveze pe discipolii săi. Poate prin Pavel Coruț are loc cea mai largă răspândire în mediul semidoct a ideilor daciste de fapt deloc noi. Evenimentele însă au continuat prin redescoperirea unei serii de documente uitate, care au făcut vâlvă la câteva edituri consacrate noii misiuni daciste (vezi Editura Obiectiv din Craiova sau Editura Fundația Gândirea din București). Desigur, cu puține excepții, documentele readuse în discuție de noii daciști sunt defapt relecturi ale izvoarelor de bază latine, grecești și bizantine, însă entuziasmul recitirii și reinterpretării lor a fost mereu proaspăt.
Ba chiar au reapărut în discuție probleme ale unor falsuri sau scrieri nedescifrate. Un exemplu ilustru de fals este reprezentat de transliterarea și traducerea spectaculoasă a Codex Rohonczi din fondul de manuscrise al Academiei Maghiare de Științe, un document care fusese vânat și de generații mai vechi de daciști. În 2002, la Editura Alcor din București, Viorica Enăchiuc scandalizează presa prin lansarea acestui document care ar reprezenta o cronică de luptă din secolul al XI-lea. Autoarea susține că îl transliterează și traduce după o latină vulgară vorbită în secolul al XI-lea, scrisă cu caractere zis dacice, de un popor care poartă în micile ilustrații care însoțesc textul manuscrisului, imagini din scene biblice în general noutestamentare. Din aceeași categorie de documente controversate, în 2005, tot editura Alcor publică volumul Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb, care constă într-o serie de imagini cu plăci de plumb cu un istoric și o interpretare controversate, fiind considerate falsuri în perioada interbelică, post-belică și comunistă.
Resuscitarea de documente și fabricarea de interpretări aparțin unui val care a influențat puternic opinia publică prin organizarea Congreselor anuale de dacologie la Hotel Intercontinental din București, sub președinția lui Napoleon Săvescu, autorul unei cărți daciste din noul val, cu un titlu sugestiv: Noi nu suntem urmașii Romei. Fenomenul este însoțit de lansări de carte, mereu cu titluri provocatoare pentru un public dacist, majoritatea pledând pentru variații ale teoriei conspirației, care însoțește un mecanism defensiv justificator pentru lipsurile exterioare ale civilizației noastre.
Dacismul, ca alte mișcări naționaliste de-a lungul istoriei, produce două reacții, cumva opuse. Privit din perspectiva structurilor mitice și antropologice care sunt implicate în dacism, putem spune că acest fenomen este interesant pentru un cercetător mai ales prin valențele psiho-sociale pe care le revelează despre complexe, frici și orgolii. Este din nou interesant să observăm metamorfoza unor structuri antropologice dealtfel arhaice care au preschimbat cultul strămoșilor ca performare într-un cult al idealizării originilor printr-un alt tip de performare, idealistă și cărturărească de această dată. Avantajul acestei preschimbări poate fi o refacere a unor greșeli mai vechi din cadrul interpretărilor miturilor și izvoarelor, care au devenit deja dogmatice (vezi cazul Istoriilor românilor după Dinu C. Giurescu) sau chiar o completare a unor concepții mai vechi prin compararea cu studii mai noi ale unor cercetători străini (cum este cazul revalorificării scrierii de la Turdaș în Universalgeschichte der Schrifung de Harald Haarman – 1991). Dacismul însă reprezintă și o frânare voită în fața unei direcții post-moderne sănătoase de tranziție spre o democrație și liberalitate tot mai profunde. Globalizarea – dacă facem excepție de factorii de manipulare politică și economică pe care îi poate favoriza – reprezintă o deschidere tot mai amplă spre respectarea libertăților culturale și confesionale a oricărui grup de oameni. Dacismul favorizează anti-cosmopolitismul și discriminarea, găsind pentru acestea justificări mitice care sunt folosite deseori în mod abuziv. În acest sens putem înțelege că, același fenomen care pornește din teoriile conspirației practicate de dacismul post-decembrist, poate degenera ușor în forme de fobii și revolte mai mult sau mai puțin exprimate față de alte culturi și civilizații. Ar fi întristător dacă nostalgia originilor, o temă fundamentală în gândirea mitică ar deveni în loc de factor inspirator, un factor stagnant în procesul unei tot mai ample deschideri culturale și antropologice spre care ne îndreaptă chiar spargerea granițelor spațiului prin progresul tehnicii din post-modernitate.
(articol de Sebastian Stănculescu apărut în revista Drumul Omului)
Bibliografie
DENSUȘIANU, Nic., Dacia Preistorică, București, 1913
DRĂGAN, Iosif Constantin, Noi, Tracii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978
DURAND, Gilbert, Stucturile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, Editura Univers, București, 1977
ENĂCHIUC, Viorica, Codex Rohonczi, Aldopress, București, 2005
LYOTARD, Jean, Francois, [1979], Condiția postmodernă, Editura Babel, 1993
ROMALO, Dan, Cronică geto-dacă apocrifă pe plăci de plumb, Aldopress, București, 2002
VATTIMO, Gianni, [1985], Sfârșitul modernității, Editura Pontica, 1993
