Clarvederea a devenit un simplu termen, cu înţelesuri atât de diferite, încât este greu să nu găsim contradicţii în definiţiile pe care le primeşte această capacitate paranormală astăzi. Pentru început o să considerăm clarvederea ca pe o abilitate specială pe care nu o au toţi oamenii, în măsura în care nu toţi oamenii pot desena un măgar sau o mână. El este compus în majoritatea limbilor din alăturarea rădăcinilor „clar” şi „a vedea”, o explicaţie simplă a termenului fiind dată de aceste părţi componente însele. Literatura esoterică a folosit acest cuvânt pentru a desemna vederea spirituală care poate pătrunde adevăruri ce în mod normal nu sunt accesibile tuturor oamenilor, adevăruri fie oculte sau ocultate, fie care ţin de previziune, ca de pildă în cazul profeţilor vechitestamentari. În lumea bizantină „vederea în duh” este sinonim cu „clarvederea” – această capacitate fiind un dar divin pe care îl primeşte cel vrednic de el, stă sub semnul-tabu al harului. Diverşi Părinţi ai Bisericii sunt recunoscuţi astfel ca văzători în duh. Literatura esoterică de inspiraţie hindusă sau buddhistă alătură clarvederea celorlalte simţuri spirituale pe care le dobândeşte discipolul, clarmirosul, clarsimţirea şi claraudiţia, atribuind fiecărei chakre câte un simţ suprasensibil. Centrul spiritual-energetic dintre sprâncene, Ajna Chakra, este sediul clarvederii care îi deschide discipolului ocult accesul la tainele lumii, prin mantra cheie AUM [OM] care activează acest organ sufletesc de simţ.
Totuşi, ce este clarvederea? Ce văd clarvăzătorii? Din experienţa mea cu grupuri de clarvăzători în diverse proiecte de cercetare, clarvederea pare să fie în primul rând un nou simţ, care se alătură vederii fizice, deşi este esenţial diferită. Este vedere pentru că percepem imagini, culori, forme. O greşeală fundamentală în esoterismul modern este lipsa unei înţelegeri neîngreunate de materialism în privinţa clarvederii, pe care multe şcoli spirituale o caută chiar în corpul fizic. Clarvederea este un simţ sufletesc şi ea se dezvoltă nativ, prin strădanii depuse altă dată sau prin munca spirituală cu noi înşine din această viaţă – care duce la dezvoltarea morală şi bună. Orice om care păşeşte pe un drum de dezvoltare interioară şi îşi dezvoltă forţe sufleteşti noi, devenind în primul rând un om mai bun, va transforma şi creşte natural clarvederea. 
Există şi metode rapide şi lipsite de moralitate prin care clarvederea poate fi stimulată temporar, însă nu dorim să vorbim despre aceste căi, căci efectele produse în acest mod sunt nu numai efemere şi nesigure, dar şi nesănătoase. Clarvederea este deci o vedere spirituală pe care o dezvoltă orice om care decide să devină mai bun şi care începe un drum interior cu dedicare şi căldură. Clarvederea nu presupune neapărat ceea ce esoterismul numeşte iniţiere. Se poate spune că un clarvăzător este mai mult sau mai puţin un iluminat. Lumea fizică prin simţuri ne revelează doar o parte mică a realităţii, iar din punct de vedere al celui care poate contempla realitatea dintr-o perspectivă mai largă, simţurile fizice ne ţin într-un întuneric sufletesc şi spiritual; atunci vorbim despre iluminare când ochiului sufletesc încep să i se reveleze noi aspecte ale realităţii, în primă instanţă sub forma unor lumini şi culori luminoase. Clarviziunea este asociată cel mai des stadiului de percepere imaginativă. Treaptele de cunoaştere intuitiv-inspirative aparţin unui drum concret către dobândirea iniţierii. Clarvăzătorul este un om ca toţi ceilalţi, care se află pe un drum de dezvoltare interioară şi care poate vedea mai mult sau mai puţin. Întâlnim o clarvedere atavică, de tip natural, pe care o posedau strămoşii noştri şi vracii satelor când vorbeau cu fiinţele spirituale din natură sau când „vedeau” efectele unor plante de leac, şi o clarvedere conştientă care are mai multe trepte. Există clarvăzători în lumea eterică, precum Dorian Schmit, Barbara Ann Brennan sau fenomenul Valentina” de la Iaşi, clarvăzători în lumea astrală – cei mai mulţi, şi întâlnim şi diverse grade de clarvedere în domeniul destinului şi karmei, la care au avut acces profeţii omenirii. Iniţierea este o etapă necesară clarviziunii, dar care se atinge prin strădanii mai mari, căci ea presupune şi o muncă interioară mai aprigă şi o dezvoltare moral-spirituală profundă. Fără ceea ce numim azi iniţiere, doar clarviziunea imaginativă este zadarnică. Ne putem bucura de imagini şi lumini, de aure şi fiinţe spirituale, însă dacă nu putem înţelege ceea ce vedem este ca şi cum am privi hieroglifele egiptene fără să cunoaştem scrierea egipteană: ne-am minuna de animale, de oameni cu diverse gesturi, zei şi simboluri, dar nu le-am putea pătrunde sensul. Pentru aceasta este important ca omul să nu îşi dorească vederea spirituală de dragul ei însăşi, căci ea nu este un scop, ci o cale – în primă instanţă calea de a ieşi din bezna simţurilor fizice. Cei care consideră că este important să vadă lumini, spirite sau aure, pot face exerciţii simple care să favorizeze asemenea experienţe dar, dacă nu parcurgem un drum plin de răbdare pentru a ne schimba pe noi înşine, nu vom putea pătrunde în lumea spirituală reală, ci vom rămâne la nivelul unor imagini (deseori auto-induse sau subiective) şi care nu sunt verificabile şi nici sănătoase pentru noi şi cei din jurul nostru. Fascinaţia pentru clarviziune trebuie să fie învinsă pentru a deveni clarvăzători, iar acest lucru este deseori cel mai greu dintre toate. Totuşi, cu răbdare, lumea eterică, astrală şi spirituală i se va revela treptat celui ce se străduieşte într-adevăr.
(Articol publicat şi în revistele Elystar şi Pământ iubit)
