Este convenabil pentru orgoliul multor oameni cu preocupări spirituale să aibă părerea despre ei înşişi că sunt oameni buni. Şi eu mă laud uneori că sunt un om bun, uitând un lucru esenţial în această privinţă: că trebuie să am fie un termen de comparaţie, fie o oglindă care să reflecte un anumit aspect al acestei realităţi. Şi atunci, problema dacă sunt un om bun sau nu se schimbă mult. Dacă a fi bun înseamnă a trăi slujind Binele obiectiv, acela care nu depinde de dorinţele mele personale sau de neputinţele mele, atunci pot face din „părerea” că sunt bun o strădanie care să îmi îndrume mereu sufletul spre a fi mai treaz şi mai deschis către ce este Binele în sine, dincolo de interesele mele personale. Bunătatea este însoţită de blândeţe şi de nepărtinire şi ea se cunoaşte, cum spunea evanghelistul, după roadele ei. Deseori părerea despre noi înşine că suntem buni este de fapt o amăgire care ne astupă judecata obiectivă şi ne face să trăim în autoiluzionări. Totuşi, când ne aflăm în mulţumirea de sine şi în haloul presupusei noastre bunătăţi, avem două soluţii.
Mai întâi este util să privim în jur către cei care ne înconjoară în viaţa de zi cu zi. Ei sunt oglinda noastră cea mai fidelă. Oricât de greu ne poate părea acceptarea acestui fapt în momente mai dificile, lumea din jur este într-adevăr oglinda noastră. Ceea ce ne supără sau ceea ce pare rău în lume, sunt neputinţa noastră şi supărarea noastră. Când cineva ne urăşte şi ne doare, atunci ne simţim ura noastră proprie sau propriul orgoliu rănit. Când cineva este neînţelegător, ne întâlnim tot cu neînţelegerea noastră personală. Trebuie doar să conştientizăm că nimic nu ni se întămplă fără să facă parte din Sensul pe care divinitatea l-a dat lumii şi că toate situaţiile cu care ne întâlnim, bune sau rele, ne aparţin în totalitate. Ele sunt oglinzile noastre, sunt lecţiile noastre, suntem noi înşine în voinţa şi în faptele oamenilor pe care îi întâlnim.
După ce am privit în jur şi am încercat să acceptăm că totul ne aparţine şi totul ne reflectă, putem să ne mai punem o întrebare: există pe lumea asta vreun om care ne deranjează, vreun om pe care nu îl putem suporta sau ale cărui concepţii despre viaţă nu le putem înţelege şi aprecia? Atunci sigur putem face paşi mari către obiectivitate şi putem înţelege că bunătatea nu poate să fie o iluzie în care ne îmbrăcăm neputinţele, ci un proces real de transformare continuă, un drum pe care păşim învăţând la fiecare pas, din fiecare greşeală. Oamenii buni nu se pot supăra când sunt neîndreptăţiţi, căci ei înţeleg cauza nedreptăţii ce li se face din neputinţă sau neînţelegere, şi nu te poţi supăra pe ceva ce înţelegi cu adevărat. Poţi doar să reacţionezi din orgoliu şi atunci te vei supăra. Oamenii buni pot să înţeleagă de ce sunt uneori loviţi sau de ce alţii nu îi pot iubi. Atunci nu pot să se supere pe cine nu poate ierta sau nu poate iubi. Trebuie să îi iubeşti pe cei care nu se pot bucura în spirit de binefacerea iertării sau de cea a iubirii. Omul bun înţelege şi atunci tot ce părea rău este preschimbat în jurul lui.
Să deschidem ochii şi să facem din bunătate un ţel şi o strădanie permanentă şi nu o iluzie cu care să ne desfătăm orgoliul şi să ne ascundem neputinţele!
(Articol publicat în 2008 în revistele Rugăciuni şi Drumul Omului)
