Ce este meditația?

În cultura occidentală, termenul meditaţie e folosit cu frecvenţă mare, deseori dând naştere unor confuzii. Esoterismul modern atribuie meditaţiei sensuri diferite, faţă de care este bine să avem o înţelegere deschisă şi universală. Dincolo de nuanţele personale ale unei şcoli spirituale sau alta, meditaţia reprezintă în orice situaţie o stare care are legătură cu realităţile suprasensibile, oculte sau transcedentale, comună atât religiilor orientale, cât şi creştinismului occidental. În cadrul culturii creştine, cuvântul meditaţie a fost folosit cu sensul de contemplare.

Pentru a înţelege ce este meditaţia dincolo de diverse doctrine spirituale, curente esoterice sau religii mai mari sau mai mici, trebuie să ne apropiem de originile cuvântului meditaţie şi de ce presupune aceasta la nivel universal. În limbile occidentale, cuvântul meditaţie (meditation – en., meditation – fr., Meditation – ge., etc.) provine din rădăcina latină mediatuma fi între, a fi în mijlocul. Meditaţia însăşi presupune în orice sistem de credinţe, un antrenament, respectiv o stare de conştienţă – atunci când antrenamentul a ajuns la rezultate – care ne mediază accesul spre alte lumi. Uneori este vorba despre păşirea în stări de conştienţă care ne transpun în dualitatea cea mai frecventă, lumea noastră (lumea fizică) şi lumea de dincolo, nediferenţiată şi cu un caracter spiritual general. În cazul unor culturi mai evoluate, cum sunt de pildă cultura hindusă sau cea egipteană, lumile nevăzute sau superioare sunt mai bine cunoscute şi diferenţiate, astfel că meditaţia ne transpune pe rând în noi modalitati de a percepe viata.

Dincolo de rezultatul la care duce, acela de a trăi în alte modalitati de perceptie fata de cele subiective, personale, experimentate anterior (în limba sanscrită, de pildă, meditaţia este numită dhyāna), meditaţia reprezintă o practică, un antrenament sufletesc sau spiritual. În cadrul culturilor orientale, indiferent că este vorba despre hinduism, daoism, budhism zen sau islamism, meditaţia presupune un antrenament al sufletului pentru a se desprinde de realităţile lumii fizice pentru a deveni părtaş unor realităţi superioare, care îl transpun în stări superioare de conştienţă şi beatitudine sau fericire. În cadrul culturilor spirituale europene, meditaţia porneşte de la contemplarea naturii, a armoniei sau a perfecţiunii acesteia, transpunând practicantul în lumea arhetipurilor care imprimă naturii această armonie.

Ce antrenăm de fapt prin meditaţie? Prin meditaţie creştem forţele interioare reuşind să depăşim anumite praguri personale care ne limitau până atunci, apropiindu-ne de o noua intelegere asupra vietii, mai complexa. În diferite tradiţii spirituale sunt folosite antrenamente diferite, astfel că se poate antrena voinţa prin disciplinarea trupului, cale specifică artelor marţiale, concentrarea şi sensibilitatea, cum propune calea Zen, facultăţile de perceptie suprasenzoriala, cum propun unele căi yoga, ş.a. Indiferent de calea prin care se lucrează meditativ, nu se antrenează prin meditaţie capacităţi care sunt legate direct de lumea fizică sau de abilităţi fizice, ci se are de obicei în vedere obţinerea unor performanţe sau capacităţi sufleteşti sau spirituale, cum ar fi perceptia emotiilor celorlalti sau a plantelor de leac. Chiar dacă în multe şcoli spirituale antrenamentul pleacă de la o disciplină fizică, se urmăreşte mereu întărirea sau cultivarea unor forţe interioare noi de perceptie a unor realitati sufletesti sau spirituale inaccesibile in mod obisnuit.

Ce presupune meditaţia? Acesta este o întrebare la care vom încerca să răspundem, deşi în cazul multor mişcări spirituale sau tradiţii esoterice situaţiile au un caracter individual. Meditaţia presupune mereu cel puţin două componente care nu pot lipsi niciodată. Prima componentă este reprezentată de un motiv, de un ideal pentru care se începe o meditaţie. Acest ideal motivator poate fi cresterea sensibilitatii perceptiei, regăsirea linistii gandurilor sau întâlnirea cu Dumnezeul interior. Dincolo de prima componentă, existenţa unei tradiţii de urmat, a unei serii de prescripţii sau indicaţii este esenţială. În special în cadrul mişcărilor cu caracter esoteric şi care îşi asumă – de drept sau pe nedrept – o tradiţie iniţiatică, au existat mereu indicaţii pentru novice, pentru discipol, despre cum trebuie să mediteze şi care sunt paşii pe care trebuie să-i urmeze în antrenamentul său, la fel cum astazi, in vremuri mai moderne, fiecare psiholog bun poate indica pacientilor sai exercitii de dezvoltare personala.

Pentru că există multiple tehnici de meditaţie, putem să le clasificăm în funcţie de două perspective. Pe de o parte, dacă privim meditaţia din perspectiva procesului interior, putem vorbi despre meditaţia activă şi despre meditaţia pasivă. Meditaţia activă presupune o activitate interioară, un antrenament dinamic, ca cel din tehnicile propuse de majoritatea şcolilor de iniţiere. Meditaţia pasivă se apropie uneori de misticism, căci ea presupune nu un antrenament activ, ci o pasivitate a eului, care devine martor la modul în care diferiţi stimuli exteriori acţionează asupra fiinţei sale, care primeşte în mod pasiv aceste influenţe. Meditaţia de tip pasiv este prezentă, spre exemplu, în şcolile spirituale unde se lucrează cu simboluri care acţionează asupra discipolilor, care le primesc efectele în mod pasiv, deseori fără conştienţă.

Din perspectiva conţinuturilor meditaţiei, avem o sferă largă a tipurilor de meditaţie, astfel încât putem vorbi despre meditaţia mantrică, meditaţia pe imagini, pe sunete, meditaţia introspectivă, ş.a. Meditaţia mantrică este cea mai veche, fiind cel mai răspândită în cadrul culturii indiene, în toate etapele acesteia. La început au existat mantre simple, de regulă monosilabice, cum este mult folosita mantră AUM in traditia hindusa, silaba primordială rostită de Brahma pentru a crea lumea. În perioada post-vedică, mantrele au început să primească diferite conţinuturi filosofice şi descriptive, astfel că în hinduismul actual şi în budhism întâlnim mantre lungi, cu mai multe strofe. În cursul secolului al XIX-lea s-a încercat traducerea mantrelor indiene în limbi europene. Teosofia a militat la început pentru păstrarea lor în limba sanscrită, pentru a le conserva forţa, dar ulterior s-au folosit traduceri. Antroposofia a adus în cultura occidentală o serie mare de mantre europene, cu conţinuturi care nu mai reprezentau traduceri, ci învăţături directe ale ştiinţei spiritului. Diverse şcoli spirituale din S.U.A. au tradus în limba engleză la începutul secolului XX mantre din spaţiul Indiei şi Tibetului.

Din altă categorie, meditaţiile pe imagini sau sunete au un caracter deosebit, căci ele se apropie mai mult de aspectul contemplativ al meditaţiei. Meditaţia pe simboluri are rolul de a transpune discipolul spiritual în realitatea care corespunde la nivel esoteric unui anumit simbol. Meditaţia bazată pe introspecţie pune baza cunoaşterii de sine pe corespondenţa microcosmos-macrocosmos, căutând să descopere în interiorul omului corespondentele cu lumea exterioara, cu viata, cu ceilalti oameni.

Dincolo de misticismul care învăluie deseori termenul (deşi meditaţia este opusă praticilor misticismului, după cum vom arăta într-un articol viitor), meditaţia este în fond o practică de dezvoltare personală şi spirituală, cu caractere diferite în funcţie de scopul pentru care este practicat acest antrenament. Specificul tipului de meditaţie variaza in functie de religie, tradiţie esoterică sau scop care, în conformitate cu ţelurile propuse, doresc să dezvolte în practicant diferite trăiri sau abilităţi. Omul modern, cu o viziune deschisă spre universal, eliberat de dogmatismul care a caracterizat o epocă veche a închistării în naţionalism şi tradiţional, poate găsi în orice religie şi în orice curent spiritual autentic indicaţii despre meditaţie care îi pot folosi în viaţa sa cotidiană. Considerăm că pentru omul modern, o meditaţie trebuie să fie un antrenament care să ne aducă mai aproape de noi înşine, în armonie cu gândurile, sentimentele şi voinţa noastră şi în bună comuniune cu natura şi cu cei din jur. Meditaţia ne poate oferi mijloace prin care să le cultivăm, indiferent de convingerile noastre religios-spirituale personale.

Nu trebuie să credem că meditaţia este o practică rezervată iniţiaţilor, deşi unele curente spirituale învechite doresc să pună un val de esoterism peste meditaţie. Meditaţia este o practică care poate fi utila oricui. Chiar dacă nu ne propunem să obţinem prin meditaţie rezultate deosebite, totuşi aceasta ne poate aduce mai multă linişte interioară, un echilibru în suflet şi poate dezvolta abilităţi sociale şi personale noi. Când meditaţia devine o stare de conştienţă şi un antrenament de dezvoltare personala ea devine un tovaras bun de drum si pentru omul modern.

(articol de Sebastian Stănculescu