Când iubitorul de poezie se apropie de opera lui Lucian Blaga, acesta trebuie să fie conştient că prin versurile poetului, păşim într-o lume complexă, vastă şi uneori paradoxală, în care ne întâmpină ca obiecte concepţii despre viaţă, crize lăuntrice, reproşuri, revelaţii spirituale, viziuni transcedentale şi uneori însingurarea care pare să contrazică panteismul afirmat deseori. Scriitorul filosof prezintă o viziune despre lume care este constantă în mare parte din opera sa din perspectivă mitologică, chiar dacă reproşurile aproape argheziene, crizele de identitate şi frământările mistice modifică aparent fondul său gnoseologic.
Poezia „Vreau să joc!” este un imn cu o temă romantică, un imn al libertăţii spiritului. „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!” este preludiul unei călătorii spre aştrii care au atras deseori scriitorul romantic, însă Blaga propune un sens mai adânc jocului, căci acest joc este o artă ritualică prin care el se înalţă la stele. Ne amintim aici că Blaga este un mare analist al culturii arhaice, fapt care face ca jocul să poată fi înţeles sub forma sa mitică. Pentru tradiţiile balcanice din sfera traco-dacă, jocul este un ritual, de regulă solar, care trezeşte pe de-o parte spiritele pământului, prin lovirea gliei, cum arătau Elena Niculiţă-Voronca şi Romulus Vulcănescu, iar, pe de altă parte, un rit de integrare al omului în ritmurile cosmice, în mersul soarelui şi a stelelor pe cer. Jocul lui Blaga are acest rol, ca în mentalitatea arhaică, de a integra omul în univers, printr-un fel de magie. „Pământule, dă-mi aripi, săgeată vreau să fiu” continuă această idee şi ridică eul liric de la greutatea telurică spre nemărginirea celestă spre care acesta tinde. Omul cu aripi poate fi o imagine a îngerului, a omului superior, care, asemenea lui Hermes, poate străbate văzduhurile precum o săgeată, fiind un mesager al zeilor. Alăturarea unor simboluri mitologice de mare însemnătate nu sunt simple aluzii la Lucian Blaga, poet complex şi profund. Cauza ascensiunii eului liric către înalturi ridică noi probleme filosofice: „să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniţă – încătuşat”. Brahma se află în fiecare fiinţă, după doctrina hindusă, deci în fiecare om există Dumnezeu. Acest Dumnezeu are nevoie să se înalţe, are nevoie să fie liber, are nevoie să zboare. Depăşirea limitărilor aduse de lumea pământului reprezintă în acest context o ridicare către condiţia supraumană, către cunoaşterea divinului lăuntric. Blaga însă merge mai departe, intensificând această imagine: „săgeată vreau să fiu, să spintec/ nemărginirea”; eului nu îi ajunge să atingă nemărginirea, să cadă în extaz la întâlnirea cu eternitatea, ci vrea să o spintece, poate cucerind-o cu raţiunea sa. „Să nu mai văd în preajmă decât cer/ deasupra cer/ – şi cer sub mine” – repetiţia accentuează eliberarea de cadrul pământesc, unirea cu o lume cerească, în care „aprins în valuri de lumină”, eul liric vrea să-şi lase zeul „să răsufle liber [Dumnezeu]” în el.
Poezia are o construcţie monumentală, începutul şi sfârşitul constituind coloane referinţă, care poartă tema înrobirii dumnezeirii în omul pământesc. Bolta templului acestei poezii este dată de ascensiunea eului liric către cer, spre a cuceri nemărginirea, spre a putea prin intermediul jocului – mijloc de călătorie între lumi – să danseze aprins în valuri de lumină „străfulgerat de-avânturi nemaipomenite”.
Alături de teme generale din sfera religioasă, Blaga preia în multe dintre poeziile sale şi teme biblice, ca în poezia „Lacrimile”, pe care o ţese pe calapodul unei legende. Sub acest pretext, eul liric dezvăluie tristeţi nemărginite, ale dorului de o lume spirituală originară, de un illo tempore pe care Blaga nu îl plânge de puţine ori. Nostalgia vremurilor de început, a dorului unirii cu zeii săi, a dorului de cer şi de nefiinţă, sunt teme des întâlnite la poetul-filosof. Lacrimile din poezie au ceva din patetismul Tristelor lui Ovidius, căci chinul omului rupt de lumea sa se regăseşte cu imagini vii. Verbe precum „chinuiau”, „mustrau”, „îl săgeta”, „istovit”, „căzu”, ne ilustrează acest patetism care încearcă să redea suferinţa provocată de amintire. Poezia ne prezintă „întâiul om”, chinuit de frumuseţea lumii care îl înconjoară, căci din „lumina, zarea, norii – şi din orice floare” îi revine amintirea paradisului pierdut. Omul biblic nu suferă atât de intens de despărţirea de divinitate, ci îşi urmează drumul în lume călăuzit de profeţii trimişi de Dumnezeu. Omul adamic al lui Blaga se poticneşte de chinul amintirii lumii originare şi refuză vederea perfecţiunii şi frumuseţii, ce devin pentru el izvoare de dureri. Pe om îl chinuie întâlnirea cu tot ceea ce avea cândva în paradis şi acum a pierdut pentru totdeauna. 
În poezia Vreau să joc! eul liric se ridica spre a reîntâlni, spre a recuceri lumea spirituală. În Lacrimile speranţa pare să dispară sub semnul resemnării. Versurile „istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii, cu suflet de copil” zugrăvesc o durere mai veche a filosofilor metafizici; frumuseţea provoacă durere celui ce simte că nu o poate cuprinde, că nu o poate înţelege. În acest prag al disperării, omul „căzu cu faţa-n pulberea pământului” – imaginea accentuează căderea în lumea telurică, materială, murdară – şi a cerut zeului său, pe care încă îl respectă şi îl recunoaşte ca stăpân, să-i ia vederea. Sub pretextul „lumina lor mă doare”, lumina florilor, a cerului, a norilor, a zâmbetului iubitei, zeul nu îi ia omului această vedere, ci îi dăruieşte lacrimile, pe care sufletul lui de copil încă nu le cunoscuse.
Dacă privim poezia ca pe o legendă ce explică geneza lacrimilor, în mod simplist putem spune că plânsul a apărut în mod mitic, odată ce omul a fost despărţit de Creatorul său. Blaga însă este un cugetător profund, iar faptul că „Stăpânul” îi dăruieşte întâiului om lacrimile, când acesta cerea să îi fie luată vederea, ne trimite către semnificaţii mai adânci. Lacrimile ne înceţoşează ochii, când plângem nu putem vedea lucrurile aşa cum sunt. De ce omul adamic ar primi cadou plânsul? Răspunsul poate rămâne deschis, căci întâlnim două direcţii: omul care nu vede lucrurile aşa cum sunt, cade în disperare, în amăgire, şi plânge, iar, plângând, omul nu poate vedea frumuseţile lumii. Plânsul nu este tocmai alinarea pe care ne-am aştepta să ne-o dea Creatorul spre a ne uşura suferinţele. Faptul că Stăpânul din poezie dă această soluţie, ne arată resemnarea faţă de situaţia mărginită şi limitată a omului actual, fără şanse de îndumnezeire, de recuperare a illo tempore-ului.
În poezia de dragoste, Lucian Blaga găseşte deseori alinare pentru căutările lui metafizice, aducătoare de suferinţe şi lacrimi. Dacă omul este văzut ca un obiect al pământului, rupt de originile sale divine, uneori resemnat, uneori cuprins de dorul vremii celei dintâi, prin dragoste Blaga găseşte un mijloc de mântuire. Poezia Sus este un asemenea exemplu. Indicaţia de tip scenic „Pe-un pisc. Sus.” ne trimite direct către înălţimi, eul liric nemaifiind apăsat de lumea pământească. Apropierea de iubită îi aduce eului experienţa înalturilor, căci acesta afirmă „când sunt cu tine/ mă simt nespus de-aproape/ de cer”. Condiţia de om este înnobilată de iubire, de misterul adus de iubita pe care o găseam în ipostaze asemănătoare şi în Izvorul nopţii. Misteriile orientale ale erosului susţin că prin împreunarea cuplului îndrăgostit omul poate avea acces la lumea spirituală, el poate trăi printre zei. Blaga însă nu invocă doctrinele de tip tantric, căci erosul este limitat la prezenţă în această poezie, în care nu avem nici măcar o mângâiere. În intimitatea întâlnirii iubiţilor – „Numai noi doi” se repetă de două ori – eul liric este înălţat către ceruri. O imagine de un deosebit efect acustic şi vizual este redată în versurile 7-10: „de ţi-as striga/ în zare – numele -/ i-aş auzi ecoul/ răsfrânt de bolta cerului”. Cerul cunoaşte numele iubitei şi îl poate reflecta, îl poate primi şi trimite înapoi către urechile îndrăgostitului. Poezia Sus este un elogiu adus iubirii, propusă ca drum către atingerea înălţimilor cunoaşterii şi a experienţelor metafizice de care omul are nevoie pentru a hrăni scânteia divină din el.
Lucian Blaga dezbate aceste teme şi în alte poezii, oscilând mereu între a se simţi însingurat, damnat, respins de lumea zeilor (Lacrimile), a porni într-o călătorie romantică spre aştri (Vreau să joc!) şi a găsi prin iubită – mai mult sau mai puţin imaginară – calea de reîntâlnire cu lumina care aparţinea odinioară omului (Sus).
Acest articol a fost scris de Sebastian Stanculescu si publicat în revista DrumulOmului în septembrie 2009 şi în revista Forum V în decembrie 2009.
