Sebastian Stănculescu

Archive for the ‘Cultură’ Category

A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt,
ci a privi împreună în aceeaşi direcţie.
(Antoine de Sainte-Exupery)

Din ceea ce am observat pana acum, multi oameni cu preocupari spirituale moderne si invechite, au probleme serioase in viata lor de cuplu. Bineinteles ca, pentru o intelegere superioara, aceste probleme sunt doar exercitii si sanse de a creste impreuna, de a ne dezvolta intalnindu-ne cu propriile vicii si limitari. Totusi, ce este o relatie de cuplu si ce presupune aceasta? Imi pun aceasta intrebare cu mare interes si cu putina ingrijorare pe care le-am incercat inca de la inceput, cand Delia Soare m-a rugat sa scriu pentru acest numar, caci deseori intampin dificultati la nivelul relatiilor mele personale. Si observand prietenii din jur intalnesc diverse variante ale acelorasi limitari.

O relatie de cuplu nu poate fi inteleasa, din punctul meu de vedere, decat daca o privim ca pe o sansa. Oamenii intra in relatii de cuplu din neintelegerea unor realitati, pe de o parte karmice, pe de alta parte a fortelor care se pot naste astfel intre cei implicati. Persoanele care pasesc in biografiile noastre sunt desigur parte din familia noastra karmica, de aceea este important sa constientizam incarcatura din trecut care vine catre noi in orice relatie pe care o intalnim. Insa o intrebare semnificativa este unde gasim noi limita intre o prietenie karmica de cateva vieti care poate fi o prietenie spirituala obiectiva si implicarea intr-o relatie de cuplu. Insa cum suntem cu totii pe drumul nostru si adunam experiente din care sa tragem invataturi pentru viitor, putem incerca sa valorificam din perspectiva vesniciei orice relatie in care intram. Daca aspectul karmic este cumva personal si irepetabil din perspectiva unicitatii fiecarui individ, problema fortelor care intervin intr-o relatie de cuplu este una aparte si care devine deseori mult mai importanta pentru drumul interior al discipolului spiritual. Cel alaturi de care incepi o relatie de cuplu se schimba rapid pentru tine in altceva decat ceea ce este el insusi, chiar daca uneori iti trebuie ani pentru a observa asta. Unii oameni ajung repede la conflicte care semnaleaza o prima aparitie a acestui ceva nou. Cand lucrurile sunt mai grave, oamenii se despart, divorteaza, dand vina unii pe altii pentru neintelegerea realitatii celuilalt. Atunci unii ar putea spune ca iubirea a devenit mai slaba in amploare fata de compromisurile care trebuie facute pentru continuarea relatiei. Dar dincolo de certuri, de contraziceri, de forte sufletesti irosite, ce se afla? De ce se cearta oamenii? De ce uneori cel de langa noi apare in ochii nostri ca un alt om fata de cel pe care il stiam?

Acceptam ca oamenii se schimba si vom lua in considerare si acest lucru. Insa, ca oameni cu preocupari spirituale si care pasesc pe un drum personal de initiere, alte lucruri capata o pondere mai mare. Dublul nostru este acel ceva care provoaca orice conflict rostit sau nerostit, caci omul alaturi de care ne vom petrece cel mai mult timp va deveni oglinda noastra, oglinda dublului nostru. Fricile noastre, furia noastra, egoismul nostru, posesivitatea noastra, toate aspectele care plasmuiesc continuu dublul nostru vor fi reflectate de cei din jur, de cei dragi. Atunci apar conflictele, pentru ca oamenii nu au maturitatea de a se privi pe ei in oglinda, ci se grabesc sa judece ceea ce nu inteleg, lipsiti fiind de curajul michaelic. Atunci, pentru discipolul spiritual apare o noua sansa: sansa extraordinara de a fi reflectat – in cei care ii sunt mai apropiati – asa cum sunt ei, asa cum oglinda spirituala reflecta spre ei dublul lor. Abia atunci orice relatie de cuplu poate fi cu adevarat folositoare drumului nostru spiritual, cand vom putea sa o vedem ca un ajutor real in a ne schimba si a transforma aspectele imorale si intunecate ale fiintei noastre. Insa deseori uitam asta si ne suparam cand oamenii din jurul nostru devin oglinzile noastre si aruncam cu sentimente copilaresti in cei din jur. Trebuie intr-adevar o alchimie spirituala pentru a putea curata dublul nostru atunci cand el ne loveste dinspre persoana iubita, dar cu atat este mai valoroasa orice izbanda, cu cat putem fi mai treji si mai responsabili in fata propriilor datorii fata de noi insine si fata de cel de langa noi. Omul de langa noi nu se schimba in rau precum ne pare, ci dublul nostru iese la suprafata din inconstienta si se reflecta in diverse nuante prin ochii lui. Daca putem intelege astfel relatia de cuplu, vom gasi un real ajutor in propria munca launtrica si vor gasi alte metode mai creative si mai utile de a rezolva conflictele, dealtfel neesentiale fata de curgerea timpului.

Exupery a spus un lucru puternic si greu in citatul ales ca moto al acestor randuri. Ca individualitati constiente de sine si egoiste vrem ca cel din jurul nostru sa ne reflecte pe noi. Oamenii asteapta deseori ca persoana de langa ei sa le reflecte propriile asteptari, propriile dorinte. Insa asta nu este iubire autentica, ci iubire de sine. Caci o relatie spirituala reala, in cadrul unui cuplu, trebuie sa presupuna o impreuna-lucrare, o pasire pe acelasi drum. Infratirea a doua suflete pentru o parte de drum din eternitate, pe care acestea aleg sa o paseasca impreuna, poate fi mult mai rodnica daca ne-am bucura ca celalalt sa ne fie alaturi nu pentru a implini asteptarile noastre, ci pentru a ne ajuta sa ne vedem limitele si a invata sa crestem impreuna, fiecare pentru el si pentru celalalt.

Când iubitorul de poezie se apropie de opera lui Lucian Blaga, acesta trebuie să fie conştient că prin versurile poetului, păşim într-o lume complexă, vastă şi uneori paradoxală, în care ne întâmpină ca obiecte concepţii despre viaţă, crize lăuntrice, reproşuri, revelaţii spirituale, viziuni transcedentale şi uneori însingurarea care pare să contrazică panteismul afirmat deseori. Scriitorul filosof prezintă o viziune despre lume care este constantă în mare parte din opera sa din perspectivă mitologică, chiar dacă reproşurile aproape argheziene, crizele de identitate şi frământările mistice modifică aparent fondul său gnoseologic.

Poezia „Vreau să joc!” este un imn cu o temă romantică, un imn al libertăţii spiritului. „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!” este preludiul unei călătorii spre aştrii care au atras deseori scriitorul romantic, însă Blaga propune un sens mai adânc jocului, căci acest joc este o artă ritualică prin care el se înalţă la stele. Ne amintim aici că Blaga este un mare analist al culturii arhaice, fapt care face ca jocul să poată fi înţeles sub forma sa mitică. Pentru tradiţiile balcanice din sfera traco-dacă, jocul este un ritual, de regulă solar, care trezeşte pe de-o parte spiritele pământului, prin lovirea gliei, cum arătau Elena Niculiţă-Voronca şi Romulus Vulcănescu, iar, pe de altă parte, un rit de integrare al omului în ritmurile cosmice, în mersul soarelui şi a stelelor pe cer. Jocul lui Blaga are acest rol, ca în mentalitatea arhaică, de a integra omul în univers, printr-un fel de magie. „Pământule, dă-mi aripi, săgeată vreau să fiu” continuă această idee şi ridică eul liric de la greutatea telurică spre nemărginirea celestă spre care acesta tinde. Omul cu aripi poate fi o imagine a îngerului, a omului superior, care, asemenea lui Hermes, poate străbate văzduhurile precum o săgeată, fiind un mesager al zeilor. Alăturarea unor simboluri mitologice de mare însemnătate nu sunt simple aluzii la Lucian Blaga, poet complex şi profund. Cauza ascensiunii eului liric către înalturi ridică noi probleme filosofice: „să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniţă – încătuşat”. Brahma se află în fiecare fiinţă, după doctrina hindusă, deci în fiecare om există Dumnezeu. Acest Dumnezeu are nevoie să se înalţe, are nevoie să fie liber, are nevoie să zboare. Depăşirea limitărilor aduse de lumea pământului reprezintă în acest context o ridicare către condiţia supraumană, către cunoaşterea divinului lăuntric. Blaga însă merge mai departe, intensificând această imagine: „săgeată vreau să fiu, să spintec/ nemărginirea”; eului nu îi ajunge să atingă nemărginirea, să cadă în extaz la întâlnirea cu eternitatea, ci vrea să o spintece, poate cucerind-o cu raţiunea sa. „Să nu mai văd în preajmă decât cer/ deasupra cer/ – şi cer sub mine” – repetiţia accentuează eliberarea de cadrul pământesc, unirea cu o lume cerească, în care „aprins în valuri de lumină”, eul liric vrea să-şi lase zeul „să răsufle liber [Dumnezeu]” în el.

Poezia are o construcţie monumentală, începutul şi sfârşitul constituind coloane referinţă, care poartă tema înrobirii dumnezeirii în omul pământesc. Bolta templului acestei poezii este dată de ascensiunea eului liric către cer, spre a cuceri nemărginirea, spre a putea prin intermediul jocului – mijloc de călătorie între lumi – să danseze aprins în valuri de lumină „străfulgerat de-avânturi nemaipomenite”.

Alături de teme generale din sfera religioasă, Blaga preia în multe dintre poeziile sale şi teme biblice, ca în poezia „Lacrimile”, pe care o ţese pe calapodul unei legende. Sub acest pretext, eul liric dezvăluie tristeţi nemărginite, ale dorului de o lume spirituală originară, de un illo tempore pe care Blaga nu îl plânge de puţine ori. Nostalgia vremurilor de început, a dorului unirii cu zeii săi, a dorului de cer şi de nefiinţă, sunt teme des întâlnite la poetul-filosof. Lacrimile din poezie au ceva din patetismul Tristelor lui Ovidius, căci chinul omului rupt de lumea sa se regăseşte cu imagini vii. Verbe precum „chinuiau”, „mustrau”, „îl săgeta”, „istovit”, „căzu”, ne ilustrează acest patetism care încearcă să redea suferinţa provocată de amintire. Poezia ne prezintă „întâiul om”, chinuit de frumuseţea lumii care îl înconjoară, căci din „lumina, zarea, norii – şi din orice floare” îi revine amintirea paradisului pierdut. Omul biblic nu suferă atât de intens de despărţirea de divinitate, ci îşi urmează drumul în lume călăuzit de profeţii trimişi de Dumnezeu. Omul adamic al lui Blaga se poticneşte de chinul amintirii lumii originare şi refuză vederea perfecţiunii şi frumuseţii, ce devin pentru el izvoare de dureri. Pe om îl chinuie întâlnirea cu tot ceea ce avea cândva în paradis şi acum a pierdut pentru totdeauna. În poezia Vreau să joc! eul liric se ridica spre a reîntâlni, spre a recuceri lumea spirituală. În Lacrimile speranţa pare să dispară sub semnul resemnării. Versurile „istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii, cu suflet de copil” zugrăvesc o durere mai veche a filosofilor metafizici; frumuseţea provoacă durere celui ce simte că nu o poate cuprinde, că nu o poate înţelege. În acest prag al disperării, omul „căzu cu faţa-n pulberea pământului” – imaginea accentuează căderea în lumea telurică, materială, murdară – şi a cerut zeului său, pe care încă îl respectă şi îl recunoaşte ca stăpân, să-i ia vederea. Sub pretextul „lumina lor mă doare”, lumina florilor, a cerului, a norilor, a zâmbetului iubitei, zeul nu îi ia omului această vedere, ci îi dăruieşte lacrimile, pe care sufletul lui de copil încă nu le cunoscuse.

Dacă privim poezia ca pe o legendă ce explică geneza lacrimilor, în mod simplist putem spune că plânsul a apărut în mod mitic, odată ce omul a fost despărţit de Creatorul său. Blaga însă este un cugetător profund, iar faptul că „Stăpânul” îi dăruieşte întâiului om lacrimile, când acesta cerea să îi fie luată vederea, ne trimite către semnificaţii mai adânci. Lacrimile ne înceţoşează ochii, când plângem nu putem vedea lucrurile aşa cum sunt. De ce omul adamic ar primi cadou plânsul? Răspunsul poate rămâne deschis, căci întâlnim două direcţii: omul care nu vede lucrurile aşa cum sunt, cade în disperare, în amăgire, şi plânge, iar, plângând, omul nu poate vedea frumuseţile lumii. Plânsul nu este tocmai alinarea pe care ne-am aştepta să ne-o dea Creatorul spre a ne uşura suferinţele. Faptul că Stăpânul din poezie dă această soluţie, ne arată resemnarea faţă de situaţia mărginită şi limitată a omului actual, fără şanse de îndumnezeire, de recuperare a illo tempore-ului.

În poezia de dragoste, Lucian Blaga găseşte deseori alinare pentru căutările lui metafizice, aducătoare de suferinţe şi lacrimi. Dacă omul este văzut ca un obiect al pământului, rupt de originile sale divine, uneori resemnat, uneori cuprins de dorul vremii celei dintâi, prin dragoste Blaga găseşte un mijloc de mântuire. Poezia Sus este un asemenea exemplu. Indicaţia de tip scenic „Pe-un pisc. Sus.” ne trimite direct către înălţimi, eul liric nemaifiind apăsat de lumea pământească. Apropierea de iubită îi aduce eului experienţa înalturilor, căci acesta afirmă „când sunt cu tine/ mă simt nespus de-aproape/ de cer”. Condiţia de om este înnobilată de iubire, de misterul adus de iubita pe care o găseam în ipostaze asemănătoare şi în Izvorul nopţii. Misteriile orientale ale erosului susţin că prin împreunarea cuplului îndrăgostit omul poate avea acces la lumea spirituală, el poate trăi printre zei. Blaga însă nu invocă doctrinele de tip tantric, căci erosul este limitat la prezenţă în această poezie, în care nu avem nici măcar o mângâiere. În intimitatea întâlnirii iubiţilor – „Numai noi doi” se repetă de două ori – eul liric este înălţat către ceruri. O imagine de un deosebit efect acustic şi vizual este redată în versurile 7-10: „de ţi-as striga/ în zare – numele -/ i-aş auzi ecoul/ răsfrânt de bolta cerului”. Cerul cunoaşte numele iubitei şi îl poate reflecta, îl poate primi şi trimite înapoi către urechile îndrăgostitului. Poezia Sus este un elogiu adus iubirii, propusă ca drum către atingerea înălţimilor cunoaşterii şi a experienţelor metafizice de care omul are nevoie pentru a hrăni scânteia divină din el.

Lucian Blaga dezbate aceste teme şi în alte poezii, oscilând mereu între a se simţi însingurat, damnat, respins de lumea zeilor (Lacrimile), a porni într-o călătorie romantică spre aştri (Vreau să joc!) şi a găsi prin iubită – mai mult sau mai puţin imaginară – calea de reîntâlnire cu lumina care aparţinea odinioară omului (Sus).

Acest articol a fost scris de Sebastian Stanculescu si publicat în revista DrumulOmului în septembrie 2009 şi în revista Forum V în decembrie 2009.

Drumul modern de iniţiere cere o strădanie care să nu ne îndepărteze deloc de lumea din jurul nostru, ba chiar propune şi o cale de cunoaştere ce pleacă de la atenţie şi perceperea naturii însufleţită de un real interes. Pentru discipolul spiritual această privire care se îndreaptă spre natură are un sens profund, căci prin intermediul studiului naturii el ajunge la imaginaţii şi inspiraţii care îi deschid – în primă instanţă – o fereastră spre cunoaşterea superioară. Din spatele naturii se ridică în faţa sa o nouă lume, care îl întâmpină într-un mod total diferit de ceea ce este el obişnuit să primească dinspre lumea fizică. Iniţiaţii şi clarvăzătorii contemporani, ca şi cei din trecut, percep imediat în spatele naturii fizice o lume intermediară între aceasta şi lumea propriu-zis spirituală, formată din o multitudine de fiinţe elementale, care se află în dosul fenomenelor fizice. Ele sunt cunoscute în literatura de specialitate ca spirite ale pământului, apei, aerului şi focului, deşi în realitate sunt mai multe tipuri de spirite ale naturii, structurate şi organizate după rolul lor în lumea imediat învecinată lumii fizice. Această lume elementală ne deschide accesul către lumea spirituală, căci fiinţele angelice din a opta şi a noua ierarhie acţionează în lumea pământului prin spiritele naturii.

Prima întrebare pe care ne-o punem este cum putem noi să ne apropiem de această lume nouă? Care sunt paşii concreţi ce trebuie făcuţi pentru a ajunge la perceperea şi la înţelegerea acestor fiinţe? Răspunsul este foarte simplu, dar ne poartă spre un drum care cere perseverenţă şi interes real: trebuie să învăţăm să facem diferenţe. Către lumea fiinţelor elementale nu ne putem îndrepta cu organele fizice de simţ, ci cu ceea ce este sufletescul sau astralitatea noastră. Sufletul nostru trebuie să devină un corp care posedă organe de percepţie, în măsura în care trupul nostru fizic are organele sale de percepţie în lumea fizică. Pentru aceasta primul pas este să învăţăm să facem diferenţe, mai întâi mai simple, apoi cât mai fine. Din experienţa mea, este mai simplu pentru diferenţiere să ne îndreptăm cu atenţie către copacii mari şi mici ai unei păduri sau a unui parc. La început este suficient să ne apropiem de ei pentru a ne lăsa sufletul să îi privească. Este important în acest exerciţiu să putem lăsa copacii să acţioneze asupra sufletului nostru, abandonând propriile concepţii şi păreri pentru câteva minute. Deoarece drumul spiritual este cercetare trebuie să învăţăm să cercetăm cu interes şi răbdare ce efect produc diverşi copaci în sufletul nostru. Pentru început vom distinge sentimente simple, cu ar fi bucuria şi forţa de viaţă şi de creştere sau seriozitatea, sacralitatea şi nobleţea. Este bine să distingem cât mai clar cele două tipuri de sentimente, căci primul corespunde copacilor cu forţe eterice mai mari, cel de-al doilea celor care au o astralitate dezvoltată. Ne poate fi de mare ajutor să dezvoltăm obişnuinţa sufletească de a ne forma noţiuni cât mai clare (i.e. blândeţe, teamă, înţelepciune, etc.) pentru sentimente pe care le găsim în sufletul nostru când privim un copac sau altul, căci acestea ne vor folosi în scurt timp pentru identificarea caracteristicilor gnomului sau spiritului copacului care le ţese ca şi activitate sufletească într-un anumit arbore, lumea fiinţelor elementale deschizându-se astfel treptat în faţa noastră. Pentru această etapă este bine să facem cel puţin 14-21 zile de observare a propriului suflet la stimuli din partea copacilor diferiţi ai unei păduri sau a unui parc. Jumătate de oră este suficientă pentru acest lucru, 5-7 minute fiind suficiente pentru un copac. Cele 14-21 zile pot fi sau nu consecutive. Important nu este numărul copacilor studiaţi, ci conştientizarea şi ordonarea clară a  sentimentelor născute de ei în sufletul nostru şi naşterea capacităţii de diferenţiere sufletească.

Dobândirea capacităţii de diferenţiere este esenţială pentru a porni pe
un drum interior real. Practicând exerciţiile care dezvoltă această nouă abilitate dobândim mijlocul de orientare în lumea astrală, căci putem stabili astfel primele categorii sufleteşti şi putem distige treptat fiinţele care ne întâmpină în această lume nouă. Desigur, astfel ne aflăm doar la începutul cunoaşterii lumii sufleteşti şi spirituale. De aici înainte ne aşteaptă un drum lung, care trebuie parcurs cu răbdare şi bunăvoinţă. Exerciţiile sufleteşti trebuie să continue pentru că ele ne dau un antrenament care trebuie menţinut şi susţinut cu o dezvoltare morală permanentă.

(articol de Sebastian Stănculescu aparut iniţial în septembrie 2008 în revista Pământ iubit)

De regula cand auzim despre calugari sau biserici pe stil vechi, ne îndreptam catre Biserica ortodoxa rusa.
Totusi, desi mai putin cunoscuti, exista si calugari si ritualuri ortodoxe carpatine pe stil vechi, iar stilul vechi face
referire la o traditie orala care ar fi fost transmisa de pustnici de la duhovnic la discipol, de la patrunderea
crestinismului in Dacia pana astazi. Istoria bisericii ortodoxe romane nu cuprinde informatii despre cei care si-au luat
numele de Iconari carpatini, insa asta nu inseamna ca ei nu exista. Timp de cinci ani am lucrat in zona manastirilor din
nordul Olteniei, in cercetare folclorica si paleografica si am dat peste acesti oameni oficial inexstenti. Primul Iconar
pe care l-am intalnit mi-a devenit duhovnic si prieten pana in clipa in care si-a parasit trupul si a plecat spre cele vesnice. Parintele Ghelasie Gheorghe de la Frasinei, personaj controversat in ortodoxia dogmatica datorita publicatiilor sale cu un pronuntat caracter gnostic, dar respectat datorita harului si ascezei, este cel care mi-a spus povestea lui, a Iconarilor.

Termenul “iconar” este folosit in erminia bizantina pentru pictorii de icoane si s-a inradacinat in acest fel.
Totusi, calugarii Iconarii nu sunt pictori de imagini, ci sculptori de suflete, caci se spune ca ei poarta icoanele lor in
inimi. Toti Iconarii carpatini sunt pustnici si se nevoiesc in tot felul de asceze care par greu de inteles pentru omul
modern, Avva Ghelasie manca uneori doar un pumn de grau sau orez la doua zile. Iconarii considerau asceza ca fiind puterea
pe care o castigau pentru a isi invinge patimile trupesti in perioada de ucenicie, si forta care ii invredniceste de vederea
in duh si cunoasterea lui Hristos pe cei care devin parinti in duh, dupa ce isi incheie anii de slujire si invatatura langa
un mare pustnic, care le este indrumator.

Umili si nevazuti in cadrul calugarilor ortodocsi, Iconarii nu pot fi recunoscuti
decat dupa un semn ascuns : ei poarta sub rasa monahala o icoana a Nascatoarei de Dumnezeu cu Pruncul, care este asezata la
piept. Pentru Iconarii pustnici ea are o mare valoare duhovniceasca, deoarece Icoana de lemn este facuta de ei cand au
trecut de ucenicie, este un test de maturitate spirituala. Discipolul iconar poarta la piept icoana daruita de duhovnicul
lui, iar cel care trece de perioada de proba si este considerat matur si statornic in rugaciune si post, isi face propria
sa icoana, pe care o va purta la piept toata viata. Se spune ca Iconarul isi poate da jos de la gat icoana Preasfintei
Nascatoare doar atunci cand aceasta traieste vie in inima lui si ii poate lumina si pe cei din jur cu harul lui Dumnezeu.
Putini Iconari dau jos Icoana din smerenia foarte necesara unui bun monah.

Ceea ce ii deosebeste in credintele lor pe Iconarii carpatini de marea parte din calugarii ortodocsi este modul in care ei
inteleg si primesc Taina Icoanei Maicii cu Pruncul : Fiul cel din Tatal Nascut a coborat din Ceruri si a fost primit in trup
de lut prin mijlocirea Maicii Sfinte, ca protectoare a Pamantului ; crestinul trebuie sa creasca in el aceasta Taina si
sa poata ridica Pamantul la Cer, prin cunoasterea Mantuitorului, ca multumire pentru sacrificiul facut de Domnul nostru
Iisus Hristos. Asa s-ar putea sintetiza credinta lor fundamentala, care este insotita de certitudinea ca stramosii romanilor
erau crestini pentru ca preotii lui Zalmoxe se inchinau Tatalui Ceresc, iar la venirea Fiului, au trecut la crestinism
intelegand prin aceasta implinirea unei profetii strabune, care le spunea ca Tatal va trimite pe Fiul sau pe Pamant ca sa
mantuiasca lumea.

In concordanta cu traditiile ritualice arhaice ale poporului roman, calugarii carpatini Iconari urca pe munti la sarbatori religioase si solare si se roaga pe pietre mari, intinse inaintea cerului, pentru cei care i-au slujit Tatalui ceresc in trecut si pentru cei care ii vor sluji in viitor, pentru ca Hristos sa poate calauzi toti oamenii spre a « induhovnici » lutul prin harul Sau.
Am intalnit o singura data un alt Iconar, un pustnic batran, care isi aranja icoana pe sub rasa. Cand a vazut ca m-am apropiat de el si mi-a cunoscut intentiile, fiind un vazator in duh, s-a uitat in ochii mei si mi-a spus ca nu mai sunt Iconari, pentru ca nu mai avem pustnici care isi iubesc Pamantul si care iubesc asceza ca pe o miere care unge sufletul dreptului crestinului. Apoi a plecat si m-a rugat sa nu-l deranjez. Pentru ca Avva Ghelasie a plecat dintre cei vii si eu nu am mai gasit Iconari care sa ne spuna mai mult despre viata lor de acum si de demult, va spun eu povestea acestor calugari smeriti, pe care nu ii gasiti decat daca stiti ca acei care ascund sub rasa o icoana de lemn, cu Taina Pruncului tinut pe brate de Maica Sfanta, sunt mostenitorii unei traditii stravechi, pe care Biserica oficiala a neglijat-o datorita celor doua mii de ani de lupte si prigoniri.

Sebastian Stanculescu

(Articol publicat iniţial in revista Rugăciuni - ISSN 1843 – 3618)

Medicina traditionala româneasca are origini necunoscute, care se pierd însa în epoca arhaica a preistoriei popoarelor europene. Daca citim azi un descântec de soare sec sau de buba rea si nu stim ca a fost cules în secolul al XIX-lea de cutare folclorist, caracterul sau arhaic ne poate trimite catre epoci vechi în care credintele si medicina erau mult înrudite, boala fiind vazuta ca fiinta potrivnica omului, pe care descântatorul va trebui – printr-o necesitate mitica – sa o goneasca. Sa ne uitam comparativ la doua ritualuri de alungare a bolii, în cele mai vechi texte ale Indiei antice si în descântecele românesti culese de Simion Florea Marian la sfârsitul secolului al XIX-lea:

Imnul XCVII din Rig Veda (dupa traducerea în engleza a lui Ralph T.H. Griffith, [1896], t.n.):

Zboara, Spirit al bolii, dispari cu gaita albastra si cu pescarusul! Zboara în departari cu viteza navalnica a vântului, dispari împreuna cu furtuna!

Descântec de aruncatura, (apud S. Fl. Marian, Descântece poporane române, 1996:109):

Iesi duh necurat/ Duh împelitat! Nu face dureri/ Nu face suparari![…] Iesiti si pieriti/ Ca roua de soare/ Ca stupitu-n carare”

Prima marturie despre practica medicala la locuitorii spatiului carpato-istriano-pontic îi apartine lui Platon, care îi povesteste lui Charmides despre un descântec pe care l-ar fi auzit de la un trac, discipol al lui Zalmoxes. Acest trac folosea un descântec pentru vindecarea unei boli, despre care filosoful vorbeste în Dialoguri (Opere I, 1974:183). Platon ne spune ca acest vraci a învatat de la zeul sau, Zalmoxes, sa nu vindece trupul fara sa tina seama de suflet, subliniind ca o medicina care nu are în vedere întregul (corpul fizic si sufletescul) nu poate vindeca mare parte din boli, neputinta a medicilor elini din acea vreme. Ce presupunea aceasta psiho-terapie antica nu putem sti, si se poate ca nici Platon sa nu fi cunoscut detalii precise. Totusi este important sa observam ca filosoful mentioneaza cu apreciere o arta medicala superioara elinirilor, pentru ca se îndreapta si asupra cauzelor nevazute ale bolii, cauze care pot sta în problemele interioare sau sufletesti ale oamenilor. Abia medicina oficiala a ultimelor doua secole a început sa priveasca mai atent spre psihicul uman, ca si cauza a unor maladii. În Orient formele de medicina traditionala tot cu radacini antice, au tinut seama si de aspecte mai putin exterioare în terapeutica practicata de-a lungul secolelor. Medicina stramosilor nostri a avut si ea un caracter profund si treaz catre întelegerea omului ca fiinta întreaga, compusa din trup si purtatoare a unui suflet, la fel de important ca si corporalitatea fizica.
De la Platon pâna în Evul mediu târziu nu avem marturii despre traditia medicala la stramosii nostri, iar tratatele care contin numele de plante medicinale zis dacice nu fac referire la aplicarea acestora în sens terapeutic. Se stie însa ca o traditie populara fitoterapeutica a existat si are înca diversi continuatori printre laici si calugari. O cunoastere bazata pe experienta multor ani si pe o simtire mai treaza a relatiei omului cu natura a dus la formarea unei traditii autohtone de cunoastere a utilizarii plantelor medicinale pentru vindecarea multor boli.
Avem astfel doua tipuri de traditii medicale stravechi, una crestina de obârsie monahala si una laica, transmisa oral de babele si vracii satelor românesti, care aveau o functie centrala în practica mitica a comunitatii de tip arhaic. Din cadrul traditiei monahale îl putem mentiona pe parintele Mihai Neamtu cu volumul postum Ceaiuri de viata lunga, pe parintele Ghelasie Gheorghe, autorul Medicinii isihaste si a Retetelor medicinii isihaste si a tratatelor de fitoterapie. Trairea în pustnicie, în natura si poate mijlocirea harului dobândit prin practica religioasa a dus la consolidarea unei traditii – pastrate în cadrul mânastirilor românesti – de utilizare terapeutica a plantelor medicinale. Pe de alta parte, traditia laica a avut o origine diferita si nu s-a putut desprinde de o mitologie arhaica precrestina, pastrând în cadrul ei o conceptie puternic influentata de spatiul mitic si de o demonologie autohtona bogata. Vraciul satului, o baba sau un mos, erau cunoscuti ca având puteri magice în viata mitica a comunitatii traditionale care îi folosea pe acestia în mijlocirea relatiilor cu lumea spirituala. În epoca crestina, vraciul concura cu preotul ortodox, însa deseori clericul nu putea rezolva problemele de sanatate ale comunitatii din lipsa unei cunoasteri de fitoterapie care sa completeze stradania duhovniceasca. Vraciul ramânea astfel o autoritate în mentalitatea traditionala, caci el putea face si desface, putea da înapoi laptele vacilor, putea goni descântecul vrajmasilor si putea alunga demonii bolilor. Functia babei sau a mosului nu putea fi suplinita de preotul crestin decât daca acesta, prin har si pricepere deosebita, putea fi si vraci si sacerdot, situatii destul de rare. Medicul satului traditional ramânea astfel tot vraciul, cunoscator al ierburilor de leac si stapânitor peste fortele – considerate magice – ale bolii. Dincolo de conotatiile mitice si de functia ritualica a vraciului satului românesc traditional, cunoasterea fitoterapeutica se transmitea din generatie în generatie urmasului, care învata pe de rost plantele si sutele de descântece pentru diferite boli si legaturi. În timp, o parte din cunostintele despre utilizarea plantelor medicinale a patruns în traditia populara ajungându-se ca aceasta sa fie cunoscuta nu numai de mosul sau baba satului, cât si de catre alte persoane – de regula de vârsta mai înaintata.

Existenta unei cunoasteri stravechi a utilizarii terapeutice a plantelor medicinale la poporul român este un semn al unei constiente asupra relatiei omului cu natura si asupra sensului naturii care ne înconjoara, daruind trupurilor si sufletelor noastre leacuri potrivite. Epoca preparatelor modificate genetic si a medicamentelor produse în mod nenatural ar trebui sa fie primita în alt mod de catre o treaza constienta a importantei sanatatii noastre sufletesti si trupesti, mostenite de la strabunii nostri. Totusi, ruperea noastra de natura si de traditie nu ar trebui sa însemne si renegarea valorilor traditionale care ne ofereau remedii sanatoase pentru bolile noastre.
O homeopatie a viitorului va trebui sa tina seama de mostenirea importanta a câtorva milenii privind cunoasterea plantelor medicinale si utilizarii lor pentru restabilirea armoniei trupului si sufletului.

(Articol publicat initial în ianuarie 2009 în revista Infoterapii – ISSN 1842 – 6719)

(Editorial Pământ iubit mai-iunie/2009)
Sânzienele sunt momentul în care ne unim cu înţelepciunea Cosmosului, aşa cum, de Crăciun, ne uneam în mod intim cu înţelepciunea Pământului. Înălţarea sufletului Pământului către Cer odată cu sufletele umane, ne poate duce spre uitarea şi pierderea responsabilităţii pentru viaţa noastră de pământeni.

Ştiinţa spirituală orientată antroposofic ne arată că drumul spiritual corect ne va duce către o apropiere plină de înţelegere de semenii noştri şi de problemele care ne întâmpină dinspre viaţa cotidiană. Dacă vechile curente de iniţiere orientală îl înstrăinau pe discipolul spiritual de problemele lumii şi de oamenii din jurul său, cunoaşterea antroposofică trebuie să ne facă cetăţeni mai conştienţi şi îngăduitori, mai responsabili chiar cu elementele propriei noastre vieţi şi cu interacţiunile cu omenirea întreagă, prin aspectele economice, sociale sau cultural-religioase cu care aceasta ne vine în întâmpinare. Viaţa de familie devine astfel o şansă pentru om de a se cunoaşte mai bine, de a-şi percepe şi mântui Dublul său, de a învăţa o adevărată conlucrare, nu numai pentru ceea ce este efemer dintr-o relaţie, ci pentru ceea ce poate dăinui dincolo de prezenta încarnare. Să ne amintim că odată cu apropierea epocii moderne şi păşirea către epoca sufletului conştienţei, din omenire s-au retras forţele arhanghelilor popoarelor, care întăreau legăturile de sânge între oameni. În prezent se pun bazele unei forme noi a familiei, bazate nu pe legături de sânge, ci pe legături spirituale, o formă vie a unei conlucrări sociale pentru viitor.

Astfel avem în faţa noastră doi factori care ne plasează între două forme de familie: o familie bazată pe legăturile de sânge şi alta bazată pe orientarea către acelaşi drum. Omul cu preocupări spirituale deseori abandonează prima familie, cea bazată pe legăturile de sânge, căci de aici îl întâmpină legături karmice dificile. Însă pentru a păşi în mod corect către idealurile antroposofice trebuie să învăţăm să ne asumăm datoriile şi să ne purtăm responsabilităţile spre a tămădui în mod conştient orice probleme dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, care ne întâmpină cu trezie dinspre propria biografie. Abia atunci când vom găsi un echilibru între relaţionarea cu familia noastră de sânge şi cea spirituală vom sta în mod corect în faţa Pragului, căci vom putea să ne cunoaştem cu responsabilitate aspectele pozitive şi cele care urmează să fie tămăduite din Dublul nostru.
Nu trebuie să uităm niciodată că tocmai în conflictele şi neînţelegerile care pot apărea în relaţiile de familie şi cuplu avem şansa minunată de a ne cunoaşte pe noi înşine în mod real şi nu în mod luciferic-ideal. Să ne bucurăm şi să ne asumăm şansele care ne sunt date de cei care ne întâmpină din biografia noastră ca să ne reflecte calităţile şi defectele noastre!

Acest articol a fost publicat în revista Pământ iubit şi preluat, cu acordul autorului, de revista DrumulOmului

Suntem în anul 7515. Nu ştiaţi?

După sistemul de numerotare al anilor folosit cu preponderenţă în lumea bizantină, 2008 este anul 7515 de la Facerea lumii. Poate vă amintiţi de la orele de istorie că textele medievale semnate de domnitorii Io ai ţărilor române puneau la sfârşitul documentelor de cancelarie un an (văleat) care nu părea să corespundă cu nici un an medieval cunoscut de noi, începând de la 6000 în sus. Acest lucru este la fel de just ca şi folosirea anului 2008 în toată lumea civilizată, căci împărţirea anilor în era noastră şi era veche, ca şi calculele asupra presupusului an al Facerii sunt datorate aceluiaşi Dionisie Exiguus (Smeritul), originar din spaţiul locuit de daco-romani.
În secolele III-IV Biserica apuseană a fost preocupată de găsirea un punct de reper sigur ce va fi folosit în întreaga creştinătate asupra anului naşterii Mântuitorului şi deci şi al anului Genezei biblice. Cărturarul Dionisie fiind cunoscut pentru vasta sa cultură la vremea respectivă a primit sarcina de a calcula aceste date. După multiple dezbateri clericale, anii au fost împărţiţi după reperul naşterii în felul următor: BC – anii dinainte lui (C)Hristos şi AD – anno domini, anul Domnului I.H. Anii de la Facere până la Naştere sunt 5508 după calculele Smeritului Dionisie. Această dată, 5508 î.Hr. este însă inexactă, motiv pentru care în evul mediu târziu, apare Hronograful care va rectifica această dată, apropiind-o de noi cu peste şapte veacuri. Lumea bizantină va folosi anul lui Dionisie după jumătatea secolului al XIX-lea, când treptat, prin Legea lui Cuza, va fi adoptat în mod oficial alfabetul latin în locul celui chirilic.
Deşi numele lui Dionisie Exiguus nu mai este azi cunoscut, noi folosim, creştini şi necreştini, anul 2008 pentru a ne plasa în timp faţă de eternitate după calculele acestui cărturar de la sfârşitul Antichităţii, căruia îi datorăm în mod onest stabilirea erei noastre faţă de naşterea Mântuitorului. S-ar putea spune că părintele şi-a împlinit misiunea apostolică într-un mod deosebit şi durabil: el a făcut şi ca toată lumea necreştină, la treisprezece veacuri de la moartea lui, să recunoască anul de referinţă 1, ca început al lumii noastre noi, la naşterea Mântuitorului creştinătăţii. Ordinea întregii noastre civilizaţii este raportată la creştinism în acest mod până în detaliile cele mai practice ale vieţii, cum ar fi încheierea unei procuri notariale, un tratat de alianţă politică sau o notă zece în carnetul unui mic şcolar: toate poartă în mod natural azi un calcul care raportează timpul la un eveniment originar, Naşterea lui Iisus Hristos în Nazarethul Iudeii, acum două mii de ani.

Sebastian Stănculescu

(Articol publicat iniţial în octombrie 2008 în revista Rugăciuni – ISSN 1843 – 3618)

În afara filologilor sau iubitorilor de carte veche, puţini români ştiu astăzi cum s-a născut scrisul românesc şi care au fost eforturile depuse pentru aceasta. Între istorici ai limbii au fost multe dispute privind începuturile scrierii româneşti, căci primul document care s-a păstrat până astăzi este Scrisoarea lui Neacşu ot Drăgopole către Hanăş Benkner ot Braşov, datată 1521. Pentru că limba acestui document este dezvoltată şi coerentă, toţi cercetătorii au presupus că exista deja o practică a limbii scrise private sau oficiale, care a putut forma anumite expresii şi chiar o tradiţie a scriiturii. În secolul al XVI-lea întâlnim multe documente şi cărţi în limba română, care vor urma scrisorii boierului Neacşu.

Dacă în Europa occidentală a secolelor XV- XVI în documente oficiale şi private se foloseau în paralel limba poporului şi latina de cancelarie, în Țările Române lucrurile au fost diferite, căci marea slavă în care se aflau a impus limba slavonă atât ca limbă de cancelarie, cât şi a scrisorilor private. Posibilele documente în limba română anterioare secolului al XVI-lea au fost atât de sporadice încât nu au supravieţuit timpului. În afara Psaltirii Şcheiene pe care I. Bianu o plasa la sfârşitul secolului al XV-lea, singurul document despre care s-a afirmat cu argumente (de către prof. D. Şerbu) că ar fi anterior acestei perioade este Legenda Sfintei Duminici din cadrul Manuscrisului de la Ieud, legenda ce poartă anul 6900 (1391-1392). Autenticitatea acestei datări este însă negată de mare parte din cercetători. În vremea în care DaVinci îşi redacta mini-tratatele de ştiinţă în Italia, în Țările Române abia apăreau primele tipare slavone.

Tipărituri slavone au fost realizate la început de secol XVI sub conducerea unui călugăr Macarie, urmat de Dimitrie Liubavici, la Târgovişte. Ceea ce Martin Luther a reprezentat pentru lumea europeană apuseană, Diaconul Coresi reprezintă pentru spaţiul românesc. La scurt timp după traducerea în germană a Bibliei sub impulsul reformei religioase a lui Luther, cetatea Braşovului va deveni centrul de unde vor apărea masiv traducerile noastre religioase. Pe tiparul Reformei, care a citat apostolul Pavel în epistolele sale (este mai de folos oamenilor să înţeleagă câteva cuvinte cu sens decât sute de vorbe goale), şi în Țările Române s-au început primele traduceri româneşti.

Diaconul Coresi este un personaj puţin cunoscut, de viaţa căruia ne-am putut apropia mai serios doar prin cercetările lui Nicolae Cartojan, care a adunat şi studiat minuţios documentele epocii, restituindu-ne imaginea cărturarului. Coresi a fost un meşteşugar dedicat muncii sale tipografice, nouă în Țările Române la prima jumătate a secolului al XVI-lea. Chemat din Târgovişte în cetatea Braşovului de către primarul oraşului, Hans Benkner, Diaconul se apucă de tipărirea Catehismului (1960), urmat de Tetraevanghelier. Ion Gheţie semnalează tipărirea cărţilor de început sub impulsul şi comenzile lutherane şi calvine, urmând ca în a doua parte a activităţii lui Coresi să se observe o strădanie de a traduce cărţile ortodoxe spre uzul bisericilor ortodoxe din Țările Române. Ştim că reforma lutherană a adus în întreaga Europă un curent masiv de traduceri în limbile popoarelor, care au avut un sens important pentru stabilirea unei limbi literare de referinţă. Limba tipăriturilor coresiene a stat la baza formării limbii literare româneşti, căci Octoihul, Tetraevanghelierul, Apostolul, ş.a. au ajuns în scurt timp din tiparniţa Diaconului în toate colţurile Țărilor Române, în pofida faptului că unele erau protestante, neortodoxe. Serviciul adus de Diaconul Coresi culturii româneşti este inestimabil, căci, în vremea slavizării şi haosului produs de migratorii care treptat au supus întreaga zonă balcanică, limbile populare riscau să se piardă. Prin stabilirea limbii literare din traducerile sale, Coresi a oferit – fără să ştie, o referinţă în formarea limbii române.

Puţini dintre noi ştim cum se tipărea o carte în vremea Diaconului Coresi. Astăzi avem imprimante pe birou şi din această uşurinţă a obişnuinţei nu ne putem imagina de ce era nevoie de mulţi ani pentru a tipări o singură carte, acum 500 de ani. Ceea ce nu cunoaştem astăzi, este că fiecare pagină a unei cărţi era sculptată manual, într-o placă de lemn. Fiecare pagină reprezenta o sculptură! Iar pentru o carte care avea între 300 şi 500 de pagini era nevoie de 300-500 de sculpturi de o calitate fină şi cu litere clare şi frumoase, realizate în oglindă, pentru a fi tipărite în mod corect. Fiecare pagină era imprimată separat cu ajutorul matriţei de lemn, fiind apoi împăturite, legate şi încleiate în coperte de lemn îmbrăcat în piele sau metal. O muncă cu adevărat minuţioasă şi dificilă a adus la apariţia primelor tipărituri româneşti. Doar mai târziu au apărut literele metalice care se foloseau de mai multe ori, pentru a uşura efortul. Tiparniţa lui Coresi realiza manual pentru fiecare pagină a fiecărei cărţi, o sculptură – matriţă.

Cărţile lui Coresi au avut o largă răspândire teritorială, căci au pornit spre întreaga Europă şi spre marginile răsăritene şi mediteraneene ale spaţiului balcanic. Trecerea treptată a lui Coresi către ortodoxie şi carte ortodoxă este un mare serviciu adus culturii române şi formării limbii române, pe care abia deceniile următoare îl vor realiza. Tradiţia traducerilor religioase coresiene au format limba română pentru a putea mai târziu să devină limbă literară de cronică prin scrierile lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce. La câteva secole după impulsul dat de Diaconul Coresi, Dosoftei traduce în versuri Psaltirea, iar Costin începe Viiaţa lumii, un poem de tip eclesiastic. Ca în orice domeniu, trebuie ca cineva să facă un sacrificiu de început pentru ca lucrurile să fie puse în mişcare, pentru a instaura obişnuinţe noi. Diaconul Coresi a făcut un serviciu mare limbii române, iar munca uriaşă pe care a depus-o în acest sens poate fi înţeleasă just doar prin ochii noştri, care, având o perspectivă mai largă datorată timpului trecut, putem restitui cărturarului rolul pe care l-a avut pentru cultura românească, aşa cum Luther este apreciat just de cultura occidentală.

Tiparul coresian poate fi vizitat astăzi alături de o parte din cărţile publicate de acesta la Muzeul Prima Şcoala românească, din Şcheii Braşovului. Poate ne vom trezi şi noi într-o fericită zi şi vom avea un muzeu Coresi, căci nemţii au mai multe muzee Martin Luther, iar copiii lor învaţă în şcoală despre el, pe când ai noştri învaţă despre Andreea Esca şi ştiu mai multe lucruri despre turci şi despre americani decât despre Diaconul Coresi sau alte valori culturale româneşti.

(articol de Sebastian Stănculescu apărut în revista Rugăciuni)

Înger şi cristal, pe fundal albastru de iarnă (îngerul a fost realizat de elevi ai şcolii Waldorf din Cluj)


Aranjament de iarnă. Pitic şi înger în lumea cristalelor.

Răsărit peste Obcinele Bucovinene

Apus din Bucegi spre Rucăr Bran

Răsărit din Valea Jepilor

Apus peste Bătrâna

Apus peste Baiului vedere din Platou Bucegi

Apus din Rarău

Apus de la Babele

Caraimanul – vedere din Buşteni

Creasta Bucşoiu

Caraiman

Valea Jepilor mici

Prăpastia Caraimanului

Întâlnire cu Vântul

Aflat pe puntea corabiei mele pustii, am observat într-o zi Vântul. În timp ce îmi umbla prin firele neîmplinite, m-am gândit să-l întreb care este rostul său.
- Doamne, pot să îţi pun o intrebare?
- Rareori se gândeşte cineva să mă întrebe pe mine. Merg toţi în bătaia Vântului fără să se oprească să se întrebe. Spune, dar!
- Eu aşa sunt; dacă nu aş întreba probabil că aş muri. Cât timp trăiesc întreb, pentru că vreau să ştiu ce se întâmplă cu mine şi cu lumea mea. Deci pot să te întreb?
- Ascult…  Ba chiar am să mă opresc să te ascult.
- Mulţumesc, Doamne! Care este rostul tău şi încotro mă duci? De mult timp mă întreb asta. Încotro se îndreaptă corabia mea?
- Eu nu am dus niciodată pe nimeni nicăieri. Oamenii s-au dus singuri în bătaia Vântului sau împotriva bătăii mele, înspre Răsărit sau înspre Apus. Tu încotro mergi, omule?
- Eu nu ştiu… De asta am întrebat. Merg unde mă duce Vântul.
- Dar eu sunt Vântul şi eu nu duc pe nimeni nicăieri. Am sculptat munţii şi am despărţit lumile, dar pe om nu l-am urnit din loc. El a mers întotdeauna singur. Unde te duci, tu singur ştii.
- Şi atunci corabia mea unde merge? Căci sunt pe această apă de mult timp şi credeam că mă poartă vânturile mării. Aş vrea mult să nu mai fiu dus încolo şi încoace fără să ştiu măcar încotro sunt dus. Apoi eu nu am pânze şi nici cârmă, deci nu am condus niciodată această barcă nicăieri, căci nu aş fi putut… Aş vrea să găsesc un mal să mă opresc măcar pentru o clipă…
- Ajungi la mal când ai să mori, deci indiferent dacă te grăbeşti sau nu, tot nu o să ajungi mai repede şi nici mai târziu. Apoi, oare cum ai ajuns pe aceste ape dacă nu te-ai adus aici singur?
- Nu ştiu… Am trăit liniştit cât eram mic şi m-am obişnuit cu corabia mea, fără ca să-mi dau seama că este o corabie. Pot spune că mă aflu aici dintotdeauna. Nu-mi amintesc să fi plecat vreodată la drum…
- Da, toţi uităm…
- Nu putem visa furtuni…
- Vezi, apa de sub tine este roşie. Ce de furtuni ai stârnit! E bine că nu te-ai înecat în valuri. Atunci s-ar fi stins probabil şi întrebările tale, asta până ar fi venit timpul să ajungi la mal…
- Eu furtuni? Roşu? Ce furtuni poate strârni un biet om pe o mare întreagă? Abia reuşesc să scap de propriile întrebări. Ce forţă aş putea eu avea ca să fac măcar valuri? Oare nu Vântul aduce furtuni?
- Eu sunt Vântul. Dar apa asta nu este a mea şi nici furtunile nu sunt ale mele. Eu colind lumea fără să ating vieţile oamenilor. Şi nu ating nici apa ta roşie. Oamenii sunt liberi să facă ceea ce ei doresc şi nici Vântul, nici măcar Tatăl Ceresc nu îi duce în vreo direcţie sau alta. Aceasta este marea minune dar şi marea nenorocire pe care omul o duce în spate peste veacuri!
M-am întors apoi în mine şi am privit adânc. Ce dreptate avea Vântul!

În lucru! Vă rugăm reveniţi!

Inscripţie pentru piatra funerară

Te-am aşteptat cu spaimă, Moarte! …
şi deseori ai reuşit să mă îmbii
să-mi împlinesc menirea
mai mult decât puteam eu însumi…

Dar acum, când atingerea Ta
mă scufundă în mine,
nu pari deloc spăimântătoare

ci dulce drum spre Casă,
după o zi lungă
de osteneală, bucurie şi lacrimi.

APUSURI ŞI RĂSĂRITURI

ÎNĂLŢIMI INSPIRATIVE

PIETRE ŞI ALTARE DEOSEBITE

MUNŢII BUCEGI