Căutarea lumii spirituale. Întâlniri cu versuri de Lucian Blaga

Când iubitorul de poezie se apropie de opera lui Lucian Blaga, acesta trebuie să fie conştient că prin versurile poetului, păşim într-o lume complexă, vastă şi uneori paradoxală, în care ne întâmpină ca obiecte concepţii despre viaţă, crize lăuntrice, reproşuri, revelaţii spirituale, viziuni transcedentale şi uneori însingurarea care pare să contrazică panteismul afirmat deseori. Scriitorul filosof prezintă o viziune despre lume care este constantă în mare parte din opera sa din perspectivă mitologică, chiar dacă reproşurile aproape argheziene, crizele de identitate şi frământările mistice modifică aparent fondul său gnoseologic.

Poezia „Vreau să joc!” este un imn cu o temă romantică, un imn al libertăţii spiritului. „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!” este preludiul unei călătorii spre aştrii care au atras deseori scriitorul romantic, însă Blaga propune un sens mai adânc jocului, căci acest joc este o artă ritualică prin care el se înalţă la stele. Ne amintim că Blaga este un bun exeget al culturilor arhaice, fapt care face ca jocul – în viziunea  sa – să aibă valori cosmogonice. Pentru tradiţiile balcanice din sfera traco-dacă, jocul este un ritual, de regulă solar, care trezeşte pe de-o parte spiritele pământului, prin lovirea gliei, cum arătau Elena Niculiţă-Voronca şi Romulus Vulcănescu, iar, pe de altă parte, un rit de integrare al omului în ritmurile cosmice, în mersul soarelui şi al stelelor pe cer. Jocul lui Blaga are acest rol, după cum îl cunoaște și mentalitatea arhaică tradițională, de a integra omul în univers printr-un act de magie. „Pământule, dă-mi aripi, săgeată vreau să fiu” continuă această idee şi ridică eul liric de la greutatea telurică spre nemărginirea celestă către care acesta tinde în aspirațiile sale. Omul înaripat este o imagine a omului-îngerul, a omului superior care, asemenea lui Hermes, poate străbate văzduhurile precum o săgeată, fiind un mesager al zeilor. Alăturarea unor simboluri mitologice de mare însemnătate nu sunt simple aluzii la Lucian Blaga, poet complex şi profund. Motivul ascensiunii în înalturi ridică noi probleme filosofice: „să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniţă – încătuşat”. Brahma se află în fiecare fiinţă, după doctrina hindusă, deci în fiecare om există Dumnezeu. Acest Dumnezeu are nevoie să se înalţe, are nevoie să fie liber, are nevoie să zboare. Depăşirea limitărilor aduse de lumea pământului reprezintă în acest context o ridicare către condiţia supraumană, către cunoaşterea divinului lăuntric. Blaga însă merge mai departe, intensificând această imagine: „săgeată vreau să fiu, să spintec/ nemărginirea”; eului liric nu îi ajunge să atingă nemărginirea, să cadă în extaz la întâlnirea cu eternitatea, ci vrea să o spintece, poate cucerind-o cu raţiunea sa. „Să nu mai văd în preajmă decât cer/ deasupra cer/ – şi cer sub mine” – repetiţia accentuează eliberarea de cadrul pământesc, unirea cu o lume cerească, în care „aprins în valuri de lumină”, eul liric vrea să-şi lase zeul „să răsufle liber [Dumnezeu]” în el.

Poezia are o construcţie monumentală, începutul şi sfârşitul constituind coloane referinţă, care poartă tema înrobirii dumnezeirii în omul pământesc. Bolta templului acestei poezii este dată de ascensiunea eului liric către cer, spre a cuceri nemărginirea, spre a putea prin intermediul jocului – mijloc de călătorie între lumi – să danseze aprins în valuri de lumină „străfulgerat de-avânturi nemaipomenite”.

Alături de teme generale din sfera religioasă, Blaga preia în multe dintre poeziile sale şi teme biblice, ca în poezia „Lacrimile”, pe care o ţese pe calapodul unei legende. Sub acest pretext, eul liric dezvăluie tristeţi nemărginite, ale dorului de o lume spirituală originară, un dor după un illo tempore pe care Blaga nu îl plânge de puţine ori. Nostalgia vremurilor de început, a dorului conștienței unite cu zeii primordiali, a dorului de cer şi de nefiinţă, sunt teme des întâlnite la poetul filosof. Lacrimile din poezie au ceva din patetismul Tristelor lui Ovidius, căci omului chinuit, rupt de lumea sa, se regăseşte în imagini vii, dar la un nivel transcedental la Blaga. Verbe precum „chinuiau”, „mustrau”, „îl săgeta”, „istovit”, „căzu”, ne ilustrează acest patetism care încearcă să redea suferinţa provocată de amintirea separării mitice. Poezia ne prezintă „întâiul om”, chinuit de frumuseţea lumii care îl înconjoară, căci din „lumina, zarea, norii – şi din orice floare” îi revine amintirea paradisului pierdut. Omul biblic nu suferă atât de intens de despărţirea de divinitate, ci îşi urmează drumul în lume călăuzit de profeţii trimişi de Dumnezeu. Omul adamic al lui Blaga se poticneşte de chinul amintirii lumii originare şi refuză vederea perfecţiunii şi a frumuseţii, ce devin pentru el izvoare de dureri. Pe om îl chinuie întâlnirea cu tot ceea ce avea cândva în paradis, însă a pierdut pentru totdeauna.

În poezia Vreau să joc! eul liric dorește să reîntâlnească, să recucerească lumea spirituală.

În Lacrimile speranţa pare să dispară sub semnul resemnării. Versurile „istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii, cu suflet de copil” zugrăvesc o durere mai veche a filosofilor metafizici; frumuseţea provoacă durere celor speciali, care simt că nu o pot cuprinde, că nu o pot înţelege. La acest prag al disperării, omul „căzu cu faţa-n pulberea pământului” – imaginea accentuează căderea în lumea telurică, materială, murdară – şi a cerut zeului său, pe care încă îl respectă şi îl recunoaşte ca stăpân, să-i ia vederea. Sub pretextul „lumina lor mă doare”, lumina florilor, a cerului, a norilor, a zâmbetului iubitei, zeul nu îi ia omului această vedere, ci îi dăruieşte lacrimile, pe care sufletul lui de copil încă nu le cunoscuse. Dacă privim poezia ca pe o legendă care ne explică geneza lacrimilor, în mod simplist, putem spune că plânsul a apărut odată ce omul a fost despărţit de Creatorul său. Blaga însă este un cugetător profund, iar faptul că „Stăpânul” îi dăruieşte întâiului om lacrimile, când acesta cerea să îi fie luată vederea, ne trimite către semnificaţii mai adânci. Lacrimile ne înceţoşează ochii, când plângem nu putem vedea lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. De ce omul adamic ar primi cadou plânsul? Răspunsul poate rămâne deschis, căci întâlnim două direcţii: omul care nu vede lucrurile aşa cum sunt, cade în disperare, în amăgire, şi plânge, iar, plângând, omul nu poate vedea frumuseţile lumii. Plânsul nu este tocmai alinarea pe care ne-am aştepta să ne-o dea Creatorul spre a ne uşura suferinţele. Faptul că Stăpânul din poezie oferă această soluţie ne arată resemnarea faţă de situaţia mărginită  a omului actual, fără şanse de îndumnezeire, de recuperare a illo tempore-ului, în viziunea lui Blaga.

În poezia de dragoste, Lucian Blaga caută cel mai des o alinare pentru căutările lui metafizice, aducătoare de suferinţe şi lacrimi. Dacă omul este văzut ca un obiect al pământului, rupt de originile sale divine, uneori resemnat, alteori cuprins de dorul vremii celei dintâi, prin dragoste Blaga găseşte un mijloc de mântuire. Poezia Sus este un asemenea exemplu. Indicaţia de tip scenic „Pe-un pisc. Sus.” ne trimite direct către înălţimi, eul liric nemaifiind apăsat de lumea pământească. Apropierea de iubită îi aduce eului experienţa înalturilor, căci acesta afirmă „când sunt cu tine/ mă simt nespus de-aproape/ de cer”. Condiţia de om este înnobilată de iubire, de misterul adus de iubita pe care o găseam în ipostaze asemănătoare şi în Izvorul nopţii. Misteriile orientale ale erosului susţin că prin împreunarea cuplului îndrăgostit omul poate avea acces la lumea spirituală, el poate trăi printre zei. Blaga însă nu invocă doctrinele de tip tantric, căci erosul este limitat la prezenţă în această poezie, în care nu avem nici măcar o mângâiere fizică. În intimitatea întâlnirii iubiţilor – „Numai noi doi” se repetă de două ori – eul liric este înălţat către ceruri. O imagine de un deosebit efect acustic şi vizual este redată în versurile 7-10: „de ţi-as striga/ în zare – numele -/ i-aş auzi ecoul/ răsfrânt de bolta cerului”. Cerul cunoaşte numele iubitei şi îl poate reflecta, îl poate primi şi trimite înapoi către urechile îndrăgostitului. Poezia Sus este un elogiu adus iubirii, propusă ca drum către atingerea înălţimilor cunoaşterii şi a experienţelor metafizice de care omul are nevoie pentru a hrăni scânteia divină din el.

Lucian Blaga dezbate temele sale fundamentale şi în alte poezii, oscilând mereu între a se simţi însingurat, damnat, respins de lumea zeilor (Lacrimile), a porni într-o călătorie romantică spre aştri pentru a regăsi unitatea primordială (Vreau să joc!) şi a găsi prin iubită – mai mult sau mai puţin imaginară – calea de reîntâlnire cu lumina care aparţinea odinioară omului (Sus).

 

________

(Acest articol a fost redactat de Sebastian Stănculescu si publicat în revistele DrumulOmului, în septembrie 2009, şi Forum V în decembrie 2009).

Începuturile scrisului în limba română şi Diaconul Coresi

În afara filologilor sau iubitorilor de carte veche, puţini români ştiu astăzi cum s-a născut scrisul românesc şi care au fost eforturile depuse pentru aceasta. Între istorici ai limbii au fost multe dispute privind începuturile scrierii româneşti, căci primul document care s-a păstrat până astăzi este Scrisoarea lui Neacşu ot Drăgopole către Hanăş Benkner ot Braşov, datată 1521. Pentru că limba acestui document este dezvoltată şi coerentă, toţi cercetătorii au presupus că exista deja o practică a limbii scrise private sau oficiale, care a putut forma anumite expresii şi chiar o tradiţie a scriiturii. În secolul al XVI-lea întâlnim multe documente şi cărţi în limba română, care vor urma scrisorii boierului Neacşu.

Dacă în Europa occidentală a secolelor XV- XVI în documente oficiale şi private se foloseau în paralel limba poporului şi latina de cancelarie, în Țările Române lucrurile au fost diferite, căci marea slavă în care se aflau a impus limba slavonă atât ca limbă de cancelarie, cât şi ca limbă a scrisorilor private. Posibilele documente în limba română anterioare secolului al XVI-lea au fost atât de sporadice încât nu au supravieţuit timpului. În afara Psaltirii Şcheiene pe care I. Bianu o plasa la sfârşitul secolului al XV-lea, singurul document despre care s-a afirmat cu argumente (de către prof. D. Şerbu) că ar fi anterior acestei perioade este Legenda Sfintei Duminici din cadrul Manuscrisului de la Ieud, legenda ce poartă ca văleat anul 6900 (1391-1392). Autenticitatea acestei datări este însă negată de mulți paleografi. În vremea în care DaVinci îşi redacta mini-tratatele de ştiinţă în Italia, în Țările Române abia apăreau primele tipare slavone.

Tipărituri slavone au fost realizate la început de secol XVI sub conducerea unui călugăr Macarie, urmat de Dimitrie Liubavici, la Târgovişte. Ceea ce Martin Luther a reprezentat pentru lumea europeană apuseană, Diaconul Coresi reprezintă pentru spaţiul românesc. La scurt timp după traducerea Bibliei din latină în germană sub impulsul reformei religioase a lui Luther, cetatea Braşovului va deveni centrul de unde vor apărea masiv traducerile noastre religioase. Pe tiparul Reformei s-au început primele traduceri româneşti şi în Țările Române.

Diaconul Coresi este un personaj puţin cunoscut, de viaţa căruia ne-am putut apropia mai serios doar prin cercetările lui Nicolae Cartojan, care a adunat şi studiat minuţios documentele epocii, restituindu-ne imaginea nemitizată a cărturarului. Coresi a fost un meşteşugar dedicat muncii sale tipografice, noi în Țările Române la prima jumătate a secolului al XVI-lea. Chemat din Târgovişte în cetatea Braşovului de către primarul oraşului, Hans Benkner, Coresi se apucă de tipărirea Catehismului (1960), urmat de un Tetraevanghelier. Ion Gheţie semnalează tipărirea cărţilor de început sub impulsul şi comenzile lutherane şi calvine urmând ca, în a doua parte a activităţii lui Coresi, să se observe o strădanie de a traduce cărţile ortodoxe spre uzul bisericilor ortodoxe din Țările Române. Ştim că reforma lutherană a adus în întreaga Europă un curent masiv de traduceri în limbile popoarelor, care au avut un sens important pentru stabilirea unei limbi literare de referinţă. Limba tipăriturilor coresiene a stat la baza formării limbii literare româneşti, căci Octoihul, Tetraevanghelierul, Apostolul, ş.a. au ajuns în scurt timp din tiparniţa Diaconului în toate colţurile Țărilor Române, în pofida faptului că unele erau protestante, deci neortodoxe. Serviciul adus de Diaconul Coresi culturii româneşti este inestimabil, căci, în vremea slavizării şi haosului produs de migratorii care treptat au supus întreaga zonă balcanică, limbile populare riscau să se piardă. Prin stabilirea limbii literare din traducerile sale, Coresi a oferit – fără să ştie, o referinţă în formarea limbii române.

Puţini dintre noi ştim cum se tipărea o carte în vremea Diaconului Coresi. Astăzi avem imprimante pe birou şi din această uşurinţă a obişnuinţei nu ne putem imagina de ce era nevoie de mulţi ani pentru a tipări o singură carte, în urmă cu 500 de ani. Ceea ce nu cunoaştem astăzi este că fiecare pagină a unei cărţi era sculptată manual, într-o placă de lemn. Fiecare pagină reprezenta o sculptură. Iar pentru o carte care avea între 300 şi 500 de pagini era nevoie de 300-500 de sculpturi de o calitate fină şi cu litere clare şi frumoase, realizate în oglindă, pentru a fi tipărite în mod corect. Fiecare pagină era imprimată separat cu ajutorul matriţei de lemn, fiind apoi împăturite, legate şi încleiate în coperte de lemn îmbrăcat în piele sau metal. O muncă cu adevărat minuţioasă şi dificilă a adus la apariţia primelor tipărituri româneşti. Doar mai târziu au apărut literele metalice care se foloseau de mai multe ori, pentru a uşura manopera. Tiparniţa lui Coresi realiza inițial manual, pentru fiecare pagină a fiecărei cărţi, o sculptură – matriţă.

Cărţile Diaconului Coresi au avut o largă răspândire teritorială, căci au pornit spre întreaga Europă şi spre marginile răsăritene şi mediteraneene ale spaţiului balcanic. Trecerea treptată a lui Coresi către ortodoxie şi carte ortodoxă a constituit un mare serviciu adus culturii române şi formării limbii române, pe care abia deceniile următoare îl vor realiza la justa valoare. Tradiţia traducerilor religioase coresiene a format limba română veche, pentru a putea mai târziu să devină limbă literară de cronică în scrierile lui Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce. La câteva secole după impulsul dat de Diaconul Coresi, Dosoftei traduce în versuri Psaltirea, iar Costin începe Viiaţa lumii, un poem de tip eclesiastic. Ca în orice domeniu, trebuie ca cineva să facă un sacrificiu de început pentru ca lucrurile să fie puse în mişcare, pentru a instaura obişnuinţe noi. Diaconul Coresi a făcut un serviciu mare limbii române, iar munca uriaşă pe care a depus-o în acest sens poate fi înţeleasă doar prin ochii noştri care, având o perspectivă mai largă astăzi, putem restitui cărturarului rolul pe care l-a avut pentru cultura românească, aşa cum Luther este apreciat just de cultura occidentală în prezent.

Tiparul coresian poate fi vizitat astăzi alături de o parte din cărţile publicate de acesta la Muzeul Prima Şcoala românească, din Şcheii Braşovului. Să sperăm că ne vom trezi şi noi într-o fericită zi în care vom avea un muzeu Coresi, căci Europa are mai multe muzee Martin Luther.

(articol de dr. Sebastian Stănculescu apărut în revista Rugăciuni)