Trilogie: Concurenta in cuplu II

Am decis sa abordez din trei perspective problema concurentei in cuplu, mai intai din perspectiva unei gandiri moderne, deschise spre problema sexualitatii, din perspectiva dezvoltarii personale si apoi din perspectiva ocultismului.

Concurenta in cuplu si dezvoltarea personala

Concurenta este astazi indusa puternic prin sistemul modern de educatie. Copiii invata sa se compare unul cu celalalt inca din gradinita, lucru care este distructiv pentru dezvoltarea lor personala ulterioara. Raportarea excesiva la ceilalti si competitivitatea crescuta duce la aparitia unor generatii de copii obositi de a lupta pentru a fi in frunte, care deseori renunta la dorinta de a se ridica si se refugiaza in adictii diverse. Tinerii pot simti ca nu pot face fata asteptarilor sociale din jur, clacand in fata competitivitatii crescute a mediului.

Imi amintesc de momente dificile din viata de cuplu a unor clienti in care concurenta parea sa distruga o relatie, cand partenerul dorea sa se compare sau traia invidie fata de realizarile profesionale ale celuilalt. Desigur, este la fel de dificil si sa traiesti varianta inversa, cea in care partenerul vrea sa iti demonstreze ca este mai bun decat tine. Concurenta aduce in sine o polarizare a universului intre doua extreme, clasice: invingator si invins. Iar atunci cand proiectia polarizarii atinge spera vietii de cuplu cineva trebuie sa il invinga pe celalalt.

De unde vine aceasta nevoie de polarizare?

Ea are mai multe surse, care sunt individuale.

Prima dintre ele este dresajul, dobandit prin educatie. Pe asta am lamurit-o.

Una dintre sursele mai profunde ale polarizarii a fost abordata de psihanaliza in termeni simpli si tehnici legati de teoria Complexului lui Oedip, respectiv angoasa de castrare si penetrare, cu varianta individiei falice. Nu sunt un partizan al teoriilor psihanalitice clasice, dar pot ‘talmaci’ termenii propusi de Freud in cuvinte mai simple. Se poate spune ca barbatii se tem sa le fie luata masculinitatea si puterea, femeile vor sa nu fie dominate, ci sa detina ele puterea. Cam asta zice nenea Freud, in opinia mea. Si, intr-adevar, asta este una dintre explicatiile bune. Totusi nu valabile in orice situatie si nu pentru toti.

O a treia explicatie tine de setul de frustrari nerezolvate si frici negestionate corespunzator pe care le aducem cu noi in viata de cuplu. De pilda, frica de a fi respins sau abandonat poate naste o nevoie compulsiva de a-l controla si domina pe celalalt in anumite situatii. Teama de a fi inselat poate sa ne faca sa vrem sa il tinem pe celalalt sub papuc. Si da, prin asta dorim sa ii luam celuilalt forta si intram intr-o lupta de putere.

Minunat este cand ai ocazia sa ai un partener suficient de sincer alaturi de care se pot vorbi aceste lucruri, astfel ca fiecare sa isi lucreze temele lui de viata, fara a da vina pe celalalt. Caci doar asa poate sa apara si rezolvarea celor nerezolvate.

Prin dezvoltare personala fiecare om invata si un alt lucru deosebit: cu partenerul de viata nu te lupti pentru a demonstra ca tu ai dreptate sau pentru a-ti proteja fricile. Nu, pentru ca asta nu se face in pat. Patul este nepotrivit pentru lupte, orgolii, competitie… In cuplu, oamenii se sprijina unul pe celalalt in a-si rezolva aceste probleme, in cuplu oamenii stau alaturi pentru a se bucura de viata si unul de altul. In cuplu oamenii invata sa iubeasca. Concurenta are alte terenuri fertile, unde isi poate manifesta potentialul.

De ce nu spunem adevarul?

saptamana trecuta am castigat o batalie cu mine insumi: mi-am redobandit o parte semnificativa din timpul meu liber in raport cu un proiect la care am contribuit foarte mult cu timpul si cu energia mea.

adica mi-am amintit de mine, de faptul ca am si eu viata mea si ca eu nu sunt un proiect. Deseori ne prinde bine sa ne amintim de asta ca sa nu exageram, mai ales cei care suntem workoholici si vrem sa ajutam, vrem sa ne implicam, vrem sa oferim nu numai o mana de ajutor, ci doua sau chiar trei (noroc ca Bunul Dumnezeu ne-a dat doar doua).

in situatia creata in proiect a fost asa ca cineva nu a putut sa fie sincer si sa imi spuna adevarul, pentru ca acel adevar era incomod pentru persoana care l-ar fi rostit. Asa ca am fost aburit cu alte mici lucruri care ocoleau adevarul. Ce am facut eu? Pai e simplu. Nici eu nu am spus adevarul meu, adica acela ca ma simt neindreptatit si mintit. Politicos, am tacut. Si atunci am clocit fiecare doua neadevaruri si mai mari.

cand buba s-a spart, a fost foarte important sa ma intreb de ce nu am spus adevarul la timp si am revizuit motivele pentru care oamenii in general nu sunt sinceri in diverse moduri.

asta este o lista de motive pe care le-am gasit si care au toate in comun cate o forma de frica:

  • frica de a-l dezamagi pe celalalt (amuzant e ca uneori vrem sa-l amagim ca am fi ce vrea el sa parem)
  • frica de a fi certat (ca un copil mic, nu vrem sa fim pusi la colt, caci ne diminueaza stima de sine)
  • frica de a fi criticat/judecat (pentru ca vrem sa fim apreciati si perfecti, ne dorim infailibili)
  • frica de a fi tras la raspundere / de a-ati asuma o greseala (pentru ca nu ne-am asumat cu maturitate o fapta)
  • frica ca nu vei mai fi iubit daca esti sincer (adica a vrea sa fii iubit pentru altceva decat pentru ceea ce esti de fapt, tot din ciclul aburelilor confortabile)
  • frica de a fi respins sau parasit (care cu siguranta se vindeca atunci cand suntem nesinceri si ascundem lucruri si nimeni nu ne va mai respinge sau parasi vreodata)

as zice ca din aceste motive oamenii nu spun adevarul in general.

si cred ca este important ca fiecare sa isi aminteasca din cand in cand sa actioneze conform adevarului, din libertate, si nu din frica sau politete.

 

 

De ce un blog?

articolele si cartile mele sunt o treaba, unde omul scrie – ca in carti si carte – opinii si teorii, sisteme de conceptii si argumentari cu parfum stiintific, cu aparat critic si cu un anumit public interesat de o opinie profesionala sau academica a mea

postarile pe acest blog ma scutesc insa, prin indecenta ideii de blog in sine, de limbajul de lemn, de acadeaua de pluta si de „pudicismele” intelectuale

asa ca aici, pe blog, imi rezerv libertatea de a scrie ce-mi trece prin cap, deseori necenzurat decat de protocolul confidentialitatii, astfel ca nu voi folosi nume pentru a evita identificarea unor teme actuale cu persoane reale din viata mea

procedez astfel, ca in prefetele editorilor cartilor de peste oceane, promitand cu neimblanzita smerenie ca orice asemanare a celor scrise pe blogul meu cu persoane reale este o „pura” intamplare, pentru care cer publicului marelui circ urban ingaduinta fata de pacatul sinceritatii mele uneori preacutezatoare

promit in acest sens ca nu ma voi simti vinovat daca cineva se va simti vizat de asemanari de vreun fel, asa ca ar fi mai simplu sa nu se simta nimeni vizat, luand toate postarile drept simple povestiri (adevarate) cu caracter de jurnal online deschis

cum este blogul meu si nimeni nu este fortat sa il parcurga, zic sa se simta fiecare liber sa nu citeasca ceea ce nu il intereseaza. iar daca cineva se simte lezat de ideile mele, ii recomand sa faca o cura de psihoterapie cu lamaie multa si laxative usoare.

bun venit pe blogul meu, sa zicem, ca sa fim traditionali 🙂