despre rătăcirea de Crăciun

În urmă cu puțin timp, când am mers în vizită la nepoțica mea de 8 ani,  fetița m-a întrebat senină ce i-am adus. Fiind un copil dezinvolt și cu multă încredere în sine a făcut asta de multe ori și în trecut în preajma onomasticii, a zilei de naștere sau a Crăciunului. M-a uimit întotdeauna oglinda unei asemenea situații, pe care o văd multiplicată în sute de variante în adulții alături de care lucrez prin natura profesiei mele. În oglinda acestei situații văd la nivelul cultural actual o imagine a umanității lipsite de sens, care este, în opinia mea, una din marile surse ale rătăcirilor omului modern, lipsit de sens și coerență în viața sa de zi cu zi.

Pentru a fi înțeles corect, trebuie să spun că eu cred în activarea forțelor interioare ale omului, în depășirea pasivității, în educarea unui spirit treaz, dinamic și implicat în viața socială. Iar nepoțica mea a fost învățată, ca majoritatea oamenilor, să primească multe lucruri de la cei din jur. Ceea ce este frumos și simpatic, ar spune mulți dintre noi. Însă pe mine mă mișcă puternic întrebarea: ce educ în copilul care așteaptă darurile de la toți cei din jur? Acele daruri care se traduc în bomboane, jucării sau bani, căci despre ele este vorba?!

Dacă nu m-ar lovi frecvența acestei atitudini la adulții din jurul meu, aș putea fi învinuit de încăpățânarea unui scorțos că nu promovez cultura postmodernă a darurilor și aș accepta perspectiva cu resemnare. Dar nu pot face asta pentru că, în spatele acestui obicei frumos, stă una din cele mai puternice drame ale omului: lipsa de sens. Educăm tineri care deseori ajung neliberi, pasivi și nefericiți pentru că le este greu să găsească rolul lor în mediul social în care activează. Și acești tineri deseori vin la cabinetul meu și îmi spun că viața lor nu are sens, că lumea este un joc fără rost în care ei nu își găsesc locul sau că nu primesc susținerea pe care o așteaptă din partea părinților, profesorilor sau chiar a guvernului. Și ei au dreptate, căci se află la pragul pe care nici cei mai mulți adulți din jurul lor nu îl trec prea lesne; pragul maturizării și asumării propriei vieți. Căci, atunci când un om își asumă propria existență, acesta nu așteaptă ca cei din jurul lui să îi aducă daruri și soluții la problemele personale, ci învață să canalizeze potențialul său pentru armonizarea nevoilor sale personale cu viața concretă. Atunci el caută să dea un sens existenței sale, un sens mai profund decât propria plăcere sau propriul interes, în legătură cu idealurile mai înalte ale binelui sau dezvoltării celor din jur.

Îndrăznesc să sper că mai există oameni care se bucură să ofere daruri de Crăciun și care își educă proprii copii în spiritul contribuției la liniștea, fericirea sau binele celor din jur. Căci acei copii care învață mai curând să contribuie la fericirea sau binele celor din jurul lor, vor găsi mai ușor calea către misiunea lor socială, dând sens vieții lor viitoare de adulți. Și, chiar dacă nu este vorba despre cine pe cine ajută, pot spune cu o convingere serioasă că cel puțin vor învăța mâine să fie adulți activi și întreprinzători care nu vor aștepta ca cineva să aibă grijă de ei pentru a le oferi liniștea, confortul sau echilibrul de care ar avea nevoie, căci vor ști că ei sunt cei care le gestionează și creează în viața lor.

Sărbători cu liniște și daruri de înțelepciune să avem!

Sebastian Stănculescu 

despre curajul de a ne asuma deciziile luate

Grota pentru sihastriezilele trecute un baietel m-a intrebat ce culoare sa foloseasca pentru a desena ce a visat in noaptea precedenta… calm, binevoitor si cu un zambet larg, i-am explicat micutului ca visul lui era al lui, nu al meu, asa ca eu nu aveam cum sa stiu cum ar putea fi desenat un vis care nu imi apartine.

i-am spus ca era decizia lui ce culoare alege. si baiatul m-a intrebat mai departe ce este o decizie. asa ca m-am strofocat sa ii explic faptul ca o decizie este ceva ce noi hotaram sa facem… dand inocent din cap, a continuat cu intrebarea: „Da’ si daca aleg o culoare care nu e buna?”…

vedeti, de asta imi plac mie copiii foarte mult, caci ei sunt foarte sinceri, mai sinceri decat adultii, si asta ne ajuta sa vedem mai bine unde se afla fiecare. i-am explicat ca nu exista o culoare buna sau una rea. ci doar culori care seamana mai mult sau mai putin cu ceea ce intentionam noi sa facem, cu ceea ce vrem de fapt. daca vrem sa semene cu visul, cautam ceva ce seama cu el, mai mult sau mai putin. si daca nu seamana cu visul pana la urma, nu este nicio problema, caci este desenul nostru si cunoastem si visul de la care a pornit; iar apoi putem sa ne bucuram de un desen si daca a iesit altfel decat ne-am propus.

copilul a desenat cu usurare si curaj timp de vreo 10 de minute, apoi mi-a spus „gata”. ne-am uitat impreuna la desen si mi-a zis, zambind, ca ii place desenul, chiar daca nu seama cu visul lui, pentru ca a desenat o casa frumoasa si el nu invatase sa deseneze case pana atunci.

cu oamenii mari este insa mai greu…

m-am intalnit cu un prieten care semana perfect cu baietelul acesta. situatia era dubios de similara. facea pasi in lumea reala pentru implinirea unui vis. si nu stia ce culori sa foloseasca pentru a-i fi bine. i-am zis sa ia o decizie, caci este visul lui, iar eu nu il cunosc. si m-a intrebat ce este o decizie. si i-am spus ca o decizie este o hotarare pe care ne-o asumam ca oameni maturi, indiferent de faptul ca ar putea avea un rezultat mai aproape sau mai putin aproape de ceea ce vrem noi. mai greu a fost insa sa ii explic ce inseamna asumare, pentru ca asumarea este ceva ce un copil intelege greu, iar copiii din oamenii mari nu vor sa invete lesne. caci asta ii forteaza sa creasca mari si sa nu se mai poata ascunde dupa scuze copilaresti.

exista in viata multe decizii, de la cele mai banale – cum ar fi marca de hartie igienica pe care sa o utilizam – pana la jobul pentru care am aplicat sau orasul in care ne relocam. si indiferent de impactul lor mai mare sau mai mic asupra biografiei noastre, ne intalnim cu aceleasi provocari. daca iau hartia igienica cu doua straturi, ca imi place culoarea, se poate sa fie nemultumit partenerul, ca e prea subtire. daca o iau pe cea cu trei straturi, miroase a vanilie, iar eu am alergie la mirosuri chimice. va fi el multumit, dar eu voi avea o reactie alergica…

sa continuam…

jobul? pai daca aleg un job si un pachet salarial si maine sunt chemat la un alt interviu pentru mai multi bani si eu nu mai pot pleca… ce ma fac atunci? sau poate ca nu o sa imi placa colegii…

relocarea? poate va fi mai frumos la munte decat in Bucuresti… dar acolo nu voi avea viata de noapte si cultura…

despre asta este vorba in a ne asuma o decizie luata. caci orice decizie aduce cu sine anumite efecte ale ei, comode sau incomode. iar omul copilaros si inca imatur doreste sa nu isi asume prea multe efecte neplacute, ca unele dor si il fac sa se simta neplacut.

insa oamenii mari invata ca placerea si comoditatea nu pot fi barometrele unei vieti adevarate. sunt doar limitarile intre care isi duce viata omul slab si imatur.

a lua decizii inseamna a avea curajul si sinceritatea de a ne asuma orice efecte deriva din alegerile noastre, cu demnitate si incredere ca pana la urma toate pot fi reechilbrate si ca din orice lucru putem invata ceva. de pilda, putem invata sa desenam o casa, cum a spus baietelul istet.

oamenii mari-copii cauta mereu ca in deciziile lor, un alt om, pe care il investesc cu autoritatea unui om mare, sa isi puna parafa. „domnule Stanculescu, sa divortez eu la 43 de ani sau sa stau cu el, ca tot locuim in aceeasi casa de atatia ani si ne-om intelege cumva?” domnul Stanculescu si nici un alt domn sau doamna nu sunt oamenii mari care sa ia decizii in locul altora. copilul trebuie sa aleaga singur culorile din care va realiza desenul sau. si el trebuie sa isi asume rezultatul alegerii sale. caci doar asa se creste mare. altfel, omul ramane un copil mic, timorat si indecis in fata valurilor vietii sale.

de ce este greu sa ne asumam decizii? pentru ca nu am invatat sa avem doua lucruri, care sunt nestematele cele mai importante din tolba vietii noastre. curajul de a merge mai departe indiferent de taramurile care ne asteapta inainte este prima nestemata. cea de-a doua este increderea in viata, in faptul ca orice lucru are ceva sa ne invete, si ca din orice situatie putem iesi la timpul potrivit.

cand increderea sau curajul lipsesc, ne putem transforma in copii mici si avem nevoie ca altcineva sa preia controlul asupra vietii noastre, ca sa faca ceea ce, de altfel, noi insine ar fi trebuit sa facem. caci si alegerile altora pot fi la fel de bune sau de proaste ca ale noastre. doar ca atunci cand altul ia o decizie proasta pentru noi, din mentalitatea imatura de copil, dam vina pe el, si nu invatam nimic nou, nu de dezvoltam pe noi. atunci cand luam noi insine o decizie proasta, asumata, ne inteleptim si devenim mai puternici.

sigur, niciodata cand iei o decizie nu stii care va fi finalitatea ei. pentru ca viata este o experienta dinamica si transformatoare. doar ca unii oameni aleg sa ramana copii mici, care nu traiesc experientele minunate ale vietii si nici nu isi deschid aripile pentru calatoria dezvoltarii pe care viata le-o aduce in cale. altii insa invata sa isi asume cu maturitate viata lor si sa porneasca in marea drumetie a devenirii, cu incredere in viata si curaj.

si atitudinea fata de viata este tot o alegere. si ea are consecintele ei, pe care indiferent ca ni le asumam sau nu, ne sunt impuse de viata insasi. acum imi amintesc de un tanar care terminase ASE-ul si lucra la un call-center pentru 800 lei/luna si se plangea ca are o viata grea si fara perspective de viitor. si avea dreptate, nu avea nicio alta perspectiva, pentru ca nu isi asumase decizia de a lucra pentru 800 de lei la un call-center.  totul este o decizie si o asumare. chiar si cand ne referim la fortele de destin. cat timp suntem imaturi si ne revoltam fata de ceea ce am ales si fata de ceea ce am decis acum sau in trecut, nu putem invata nimic si nu ne putem nici elibera de cercurile inchise in care ne-am pus. abia cand imi asum o decizie luata pot sa o transform in potentialul ei cel mai inalt pentru dezvoltarea mea superioara. abia atunci pot transforma in lectii de viata si intelepciune toate deciziile sau faptele care mi-au adus suferinta.

eu am decis sa fiu ceea ce sunt. si eu am decis sa am in jurul meu oamenii pe care ii am. si eu sunt autorul situatiei mele de viata, a profesiei sau a vietii mele personale. neasumarea, revolta, nemultumirea, sunt toate umbrele unor copilareli ale celor care inca nu au decis sa creasca mari. caci a creste mare inseamna tocmai a-ti asuma si ceea ce nu iti convine. un om matur isi asuma toate aceste lucruri si pe asumarea roadelor deciziilor din trecut, poate cladi prezentul si viitorul. atunci el poate deveni un om mare, atunci el devine o individualitate libera.

despre cei care spun adevărul și despre cei care sunt politicoși

cred ca este inutil sa mai spun ca a fi politicos si a spune adevarul nu ar trebui sa fie lucruri opuse. omu’ poate spune si adevarul, fiind politicios, dar problema sta deseori la celalalt capat al firului. de asta sa le ai pe ambele pare uneori aproape de utopie, daca ma uit bine in jurul meu. adica unii nu pricepe domne’, nu pricepe politeturile!

eram intr-unul din acele momente boeme – cum am eu deseori cand imi e lumea draga, viata frumoasa si pare liniste in interior – cand, intalnind o situatie nedreapta, am facut un exercitiu de pozitivitate si nu am judecat, nu am criticat o situatie oarecare de viata. am decis sa ii dau omului o sansa cu inima deschisa intelegand ca, din perspectiva lui, unele lucruri nu puteau fi privite dintr-o lumina morala, dincolo de interesul propriu.

pe unii insa ii mananca in fund, asa ca individul m-a intrebat ce as fi facut eu in locul lui. evident, am fost sincer si i-am zis ca eu m-as fi gandit la urmarile actiunilor mele asupra celorlalti. si am spus asta cu sinceritate si fara sa doresc sa judec fapta lui. chiar am fost bucuros ca mi-a iesit bine, fara ironiile mele obisnuite si chiar fara o energie de critica. atata de discret am fost, incat omul nu a inteles ce vreau sa zic si m-a rugat insistent sa ii explic cum vad eu lucrurile. si asa a inceput povestea interesanta, care nu imi e deloc necunoscuta…

asa ca am lasat politetea de o parte, pozitivitatea zen, si am zis sa fim si noi directi, ca doar de’, suntem oameni seriosi si maturi. rezultatul? am „devenit” un om rau pentru ca un om bun nu ii raneste pe ceilalti. cu ce l-am ranit? nu era clara povestea… insa se pare ca rautatea mea consta in faptul ca nu l-am inteles pe bietul om si tristetea lui si astfel am fost direct, deci rau…

acum, sincer sa fiu, chiar am inteles si de asta nu am judecat ce a facut, am tacut plin de intelepciune, desi simtul meu moral a detectat nedreptatea, cum o face intotdeauna. insa am fost politicos si nu am spus nimic initial, intelegand perspectiva omului. dar, cum l-a mancat in fund politetea mea fortata si si-a cerut-o, omul si-a luat-o, desi intr-un mod chiar decent si frumos… (pentru ca puteam sa i-o zic si mai direct de atat – stim ca se poate).

concluzia mea? era o mai mica risipa de energie sa fiu de la inceput nepoliticos, dar direct, pentru ca politetea nu mi-a folosit la nimic. si nici omului nu i-a folosit la ceva, ca Zambilicai (traiasca folclorul urban!)

zic dar ca este moral si just ca cine este politicos din fire sa steie’ politicos, daca asta este natura lui. asa cum cred ca cei care sunt sinceri din fire, trebuie sa fie sinceri, caci daca facem pe politicosii fara sa fie din filmul nostru, nu ne iese bine. la fel si daca facem pe sincerii si nu e din filmul nostru. mie unul politeturile imi ies libidinoase si siropoase. unora sinceritatile le ies minciuni si mai gogonate decat minciuna initiala.

m-am dat cu prima multi ani si am fost libidinos si insiropat atat de bine, incat unii apropiati nici nu s-au prins ca de fapt eu nu sunt politicos din fire, ci ma feresc de sinceritatea mea aspra pentru a nu produce multe cioburi. si stiu multi oameni care sunt din filmul politetilor si se straduiesc sa fie sinceri, dar zau ca nici lor nu le iese. de pilda, mai ieri, o prietena care voia sa ii dea papucii iubitului parazit pe care nu il mai suporta, se ruga sa o insele ca sa aiba un motiv serios pentru a se desparti fara sa il raneasca… iz de politeturi autodisctructive, daca ma intrebi pe mine, dar eu fiind cel rau si sincer mai bine sa nu mai fiu intrebat ce parere am, mai ales de cei sensibili si politicosi. caci clar suntem din filme diferite, iar eu o sa „raman” rautacios si aspru, iar ei (ne)sinceri (cu ei insisi)…

pledez deci pentru autenticitate si poate, din asta, creste prin dezvoltarea personala si o abilitate noua de a fi sincer fara a parea „rau” sau de a fi politicos fara a fi nesincer. insa mai rar mi-am clatit ochii cu din astea in ultima vreme.

insa imi exersez pozitivitatea si ma straduiesc…. ca noi toti de altfel

Scrisoare deschisă: Etnocentrism și dacomanie postdecembristă

In ultimii ani am vazut, am tacut, am asteptat sa se opreasca valurile de ‘dacomanie’, ‘tracopatie’ si etnocentrism in general, subiect sensibil pentru multi oameni. Dar am constatat ca nu se poate opri nici dupa 25 de ani de la revolutie. Sau, mai bine zis, nu foloseste sa taci si sa astepti in cazul meu, mai ales cand esti tu, vrand-nevrand, implicat. Asa ca am decis sa scriu despre legatura mea cu acest fenomen.

Dacomania a inceput sa ma priveasca si personal mai cu seama dupa aparitia documentarului „Dacii. Adevaruri tulburatoare” in 2012, la care mi-am dat acordul sa apara un interviu cu mine legat de o problema de paleografie.

In ultimii ani de liceu si in studentie am avut prieteni si profesori dacisti, pasionati de nelatinitatea stramosilor nostri. Si am fost impresionat de ardoarea unor cautari romantice a originilor autentice, a izvoarelor istorice uitate sau ascunse. In perioada liceului, am redactat si Epopeea Getica, un poem despre conlucrarea si punctele comune din legendele lumii.

Pentru cine nu stie, eu am copilarit intre copii maghiari, sasi si romani. Si in ultimii ani am fost chemat sa vorbesc despre colindul romanesc sau despre traditiile romanesti in locuri unde se vorbea urat despre ‘bozgori’ sau ‘nemtalai’. Cei care ma invitau si se incadrau categoriei amintite nu stiau cat de mult pretuiesc cultura germana pentru marea ei filosofie sau ca bunicul meu din partea tatei este maghiar. Am considerat ca nu avea niciun sens sa le spun ceva atunci despre inadecvare si discriminare, caci credeam ca este destul sa rad in sinea mea, uitandu-ma la ignoranta umana in deplina ei desfasurare.

De-a lungul timpului, n unele medii daciste, am observat atitudini prea pasionale si agresive, care m-au facut sa imi doresc sa ma departez de orice forma de nationalism care se contureaza astazi din tot mai multe parti. Caci pomul se cunoaste dupa roadele sale…

Pentru cine nu cunoaste detalii despre activitatea mea individuala de cercetare, as completa ca am lucrat pe inventarele cioburilor din cultura Vinca-Turdas timp de trei ani de zile, cautand corespondente cu inventare arheologice din bazinul Mediteranei pentru a intelege daca putem vorbi despre o cultura scrisa generalizata in bazinul inferior al Istrului (cultura Zeitei Mame, dupa terminologia propusa de M. Gimbutas). Mi-am stricat ochii fara lumina corespunzatoare si am inghitit bacterii sute de ore prin muzee si biblioteci, rasfoind anale ale institutelor de arheologie si discutand cu diversi cercetatori. Am copiat de mana Codexul Rohonczi si am pierdut alte sute de ore pe semnele placutelor de plumb (crezute a proveni din zona Sinaia) sau a unor pietre scrijelite din diverse situri arheologice. Am realizat aceste intreprinderi de tinerete cautand cu o deschidere sincera corespondente si izvoare, legaturi si teorii. Personal nu am cercetat problemele discutate aici dand click-uri pe site-uri fantoma de pe internet, ci documentandu-ma serios, revenind la sursele pe care le avem, ca orice cercetator care cauta adevarul. Iar, pe baza a ceea ce am studiat, este lipsit de orice realism sa apropii cultura veche romaneasca de culturile Vinca-Turdas. Am sa afirm mereu cu tarie ca eu consider ca dacii nu puteau fi urmasii locuitorilor din cursul Muresului in mileniile VI-VII i.e.n pentru simplul fapt ca distanta de V-VI milenii presupune alte inventarii arheologice, alte vremuri. S-au schimbat limbile, scrierea, cultura, religiile care au existat pe aceste meleaguri, mai ales prin influenta indo-europenilor. Iar trecerea de la daci spre daco-romani si romani a fost din nou un proces cu schimbari esentiale.

Cand mergem la birou prin traficul aglomerat al vietii urbane moderne nu ne ajuta cu nimic sa stim ce limba vorbeau dacii. Iar atunci cand le oferim copiilor o invatatura despre empatie, ca sa fie oameni mai buni cand vor creste mari, nu este important sa stim daca descoperirile arheologice din Lepinski Vir sunt ale dacilor sau ale asa-zisilor pelasgi. Pentru ca a fi mai amabil cu partenerii la trafic tine de moralitate si de stima de sine, nu de identitatea de neam sau de veneratia noastra pentru trecutul lui glorios. Totusi, inteleg pe deplin pasiunea pentru origini, pentru mitologie si istorie.

Zalmoxe si tablitele de la Tartaria, Codexul Rohonczi (cu o megagogomanie de traducere falsa) si placutele de plumb de la Sinaia(?) nu au nicio treaba una cu alta si nici cu stradaniile unora si altora de a pune impreuna piese dintr-un puzzle care se cracaneaza peste 8000 de ani de istorie. Nu vreau sa mai dau argumente istorice, filologice, arheologice sau antropologice, dar orice incercare de a atribui poporului roman de astazi o istorie care NU ii apartine lui este aberanta pentru orice gandire logica, caci vorbim despre multe milenii distanta. Sa ne amintim doar ca Egiptul a crescut si a disparut in trei milenii, Roma si Persia Antica mai putin… Iar aceste lucruri sunt elemente de baza in cultura generala.

Pasiunea pentru istorie si valorile traditionale este un mare dar al vietii culturale individuale. Si in toate culturile si civilizatiile omenirii, intelectualii, artistii, oamenii de stiinta ai vremii s-au mandrit cu valorile stramosilor sau inaintemergatorilor, cu istoria sacra a poporului lor. Altfel istoria si constienta apartenentei genealogice nu ar avea sens. Nevoia de a naste traditii si de a le urma este si astazi o necesitate culturala a oricarei comunitati. Insa atunci cand aceasta raportare la trecut nu naste mandrie si bucurie, ci dezbinare si conflicte intre oameni, ea poate cadea spre o zona complet nesanatoasa.

Din pacate, discursurile despre daci, despre traci si locuitorii Europei Vechi au ajuns dupa anii 1990 intr-o zona nebuloasa. Dacismul promovat prin ideologia comunistă (unii îl atribuie doar lui Iosif Constantin Drăgan, desi nu a fost singurul inspirator al ei) a avut desigur și rele, dar și bune. După 1990 însă, o zona in care au fost suprapuse imaginatia, creativitatea, spicuirea si rastalmacirea unor documente s-a înfrățit puternic cu discriminarea, nationalismul si ura. Iar in acest moment lucrurilor trebuie sa le fie spus pe nume, caci nu mai vorbim despre pretuirea trecutului, ci despre o manie distructiva etnocentrista. Si cei care sunt treji trebuie sa spuna ‘stop’ acestor manifestari discriminatorii.

Este firesc ca oamenii care nu isi gasesc propria identitate, care nu sunt multumiti de viata lor sociala si spirituala sa caute sa se refugieze in mandria nationala, intr-o identitate preluata si construita livresc, cum este cea dacista. Acesta este motivul pentru care ideologiile etnocentriste au prins de-a lungul istoriei in randul anumitor categorii de oameni, cum este cazul mitului Imperiului Roman ce a mobilizat proiectul extinderii Austro-Ungariei sau cazul mișcărilor pentru renasterea „marii rase germane” din spatele cunoscutelor tragedii istorice ale secolului trecut.

In 2012, dupa discursurile Corut din ’90, la multi ani dupa Congresele de dacologie de la Intercontinental (prezidate de medicul Napoleon Savescu), Daniel Roxin propunea o noua abordare a dacismului. L-am intalnit atunci cand cauta colaboratori pentru un proiect stiintific in care sa se studieze placutele de la Sinaia. Si m-am bucurat de ideea lui Roxin, sperand la o reorientare in acest domeniu mlastinos, caci scriitorul isi dorea sa fie adunate mai multe documente si cercetari impreuna, ca lucrurile sa mearga mai departe dincolo de discursul (deplasat, in viziunea mea, despre atlanti, extraterestri si OZN-uri) de la Congresul de Dacologie a lui Savescu. Pe aceste baze am contribuit cu un interviu la initiativa lui Daniel Roxin printr-o interventie scurta despre scrierea Europei Vechi. Interviul acordat a fost insailat in documentarul lui ‘Dacii – adevaruri tulburatoare”. Pentru cine nu l-a vizualizat cu atentie, pe la minutele 43-47 sunt doua scurte colaje din ceea ce am vorbit atunci despre scriere, fara sa discut despre daci si dacism, despre nationalism si protocronisme. M-am trezit insa, la scurt timp, implicat in diverse dispute care nu imi apartineau, dupa aparitia documentarului pe bloguri si site-uri care promoveaza nationalismul si dacismul, fiind asociat cu persoane cu care nu mi-as dorit vreodata sa stau in aceeasi camera, pentru ca nu ne-am fi inteles in privinta moralitatii si adevarului.

Iar acum, cu activarea problemei Puric – Roxin, numele meu apare din nou pe diverse pagini online, ca scos dintr-o varianta „Adevaruri tulburatoare reloaded”. Regret ca am avut atunci increderea intr-o noua abordare a documentelor mai putin conventionale despre daci, caci s-a dovedit iluzorie pentru mine. Dar cu siguranta am invatat un lucru deosebit de intelept, anume ca de acum sa nu mai vorbesc public despre teme controversate, caci cine stie langa ce discursuri pot ajunge candva sau cu ce nume voi fi asociat in urma colajelor realizate. Cand a fost lansat documentarul in 2012 am fost iritat ca in film au aparut persoane pe care le dezaprob profund in abordarea lor asupra problemei dacilor ca si a oricarei probleme de istorie universala. Dar era prea tarziu sa iau ceva inapoi, asa ca am asteptat sa se linisteasca furtunile, invatand ca inteleptul trebuie sa taca in orice problema care sta pe nisipuri miscatoare. Totusi, istoria nu sterge si uneori nu iarta, asa ca am ramas in acest documentar si in scandalurile din jurul lui pana acum, la versiunea 2.0.

Ma departez cu fermitate de discursurile dacofile, caci personal consider ca dezvoltarea personala si morala a individului ne duce spre deschidere, spre acceptare, spre iubirea aproapelui. Iar promovarea teoriilor conspiratiei, a nationalismului si a unor rebeliuni impotriva istoriei nu aduc bine in lumea noastra actuala, unde si asa ne razboim atat de mult tocmai pentru credinte si interese diferite. Oare nu ne ajunge?! Nu ne putem bucura de portul traditional al altor popoare si de tezaurul lor fara sa vrem sa le facem ale noastre? Sau fara sa ne intrebam cine era primul sau cine e mai mare? Mi se pare nepotrivit pentru personalitati de o cultura inalta (la fel cum mi se pare nepotrivit si pentru orice om modern citit) sa promoveze conflicte si lupte pe baza unor idei care nici nu sunt citite/citate bine si nici intelese corespunzator. Sunt curios cati dacisti au citit ei insisi exegeze asupra textelor lui Herodot, Strabon, Iordanes, Mnaseas din Patrae sau alti istorici care au scris despre geto-daci… Sa nu mai zic macar de textele originale…

Pentru cei care nu sunt nici exaltati pentru dacism, nici revoltati impotriva acestuia si au avut rabdare sa citeasca pana aici, am de spus doua lucruri in incheiere, simple si clare:

Pretuiesc prea mult cultura veche romaneasca si fondul precrestin de traditii si obiceiuri romanesti ca sa nu vorbesc despre bogatia lor, atunci cand sunt chemat sa tin o prelegere despre acestea. Dar ma consider nevinovat de pacatul nationalismului sau de betia traco-dacomaniei.

Am decis din acest an sa nu mai vorbesc un timp despre acest subiect, pentru ca tot ceea ce este afirmat dintr-o parte sau alta, in ape agitate de nationalism, devine un argument pentru sau o lupta impotriva, iar abordari de felul lor sunt distructive pentru umanitatea dintre noi, ca oameni moderni, aflati intr-un proces de deschidere multiculturala si de conservare sanatoasa a patrimoniului cultural al fiecarui popor.

Sunt un iubitor al culturilor vechi si al culturii romanesti, dar asta nu ma face sa pretuiesc mai putin valorile patrimoniului mondial, prin alte culturi mai tinere sau mai batrane. Iar pasiunea mea pentru istoria religiilor si psihologie nu ma poate face vreodata sa confund identitatea de sine cu identitatea de neam. Asta pentru ca am iesit de mult ca omenire din epoca genealogiilor sacre si suntem oameni moderni. Doamne-ajuta sa ne trezim mai multi spre o abordare multiculturala si ne-etnocentrista! Pentru ca uneori facem mult rau istoriei si altor oameni cand, in loc sa intelegem ce nu a fost cunoscut suficient si sa privim cu interes noi descoperiri, in loc sa ne simtim bucurosi ca in lume ne primesc urmele unei istorii oriunde am pasi pe fata pamantului, ajungem sa ne prostim in discursuri nationaliste penibile si deseori nedocumentate. Doamne-ajuta, zic, sa deschidem ochii!

Sindromul mamitsu’

fratilor, problema lu’ mamitsu’ nu stiu daca este de ras sau de plans. adica este greu de crezut ca se poate sa fim inca dependenti de mamica noastra dupa ce se incheie adolescenta…

sigur, mama este numai una, mama este importanta, mama si mama ma-sii… dar acum, pe bune?! cum naiba sa ai 30, 40, chiar 50 de ani si sa o suni pe mami sa o intrebi unde sa-ti faci concediul… sau cand faceti sex, sa sune mami si sa va tina la telefon 30 minute sa va povesteasca ultimul film…

nu pestetot este la fel de grav, dar este clar ca lucrurile sunt deplasate in unele situatii particulare, asa ca as vrea sa descriu in cele ce urmeaza „sindromul mamitsu'”, in viziunea mea

simptomatologie:

  1. ora 22:00, iese de la dus, seara romantica, va asezati in pat, si el isi aminteste ca nu a sunat-o azi pe mama (care nu e bolnava, nici pe moarte, nici nu va avea o noapte alba daca nu primeste salvatorul apel, dar i-o fi dor de el, saracutul, de fapt al lui de ea)
  2. planificati revul, moment de impas> „hai sa o sunam pe mami, sa vedem ce zice”
  3. concediul mult asteptat, dar in 3. el, tu si Ea, mamitsu’, cu prosop de plaja, ochelari de soare si colac, mandra sa va calauzeasca fiecare pas…
  4. mami e bolnava sau nu isi face singura cumparaturile, asa ca il suna frecvent pe el, fiul preaiubit, si il roaga sa ii cumpere aspirina, rosii, ceapa, crema de fata sau eventual pudra pentru poponeata sau ceara pentru epilare, ca tot e cu tine la cumparaturi si nu conteaza. si e si un prilej minunat sa se mai vada si sa se mai pupe putin, inainte de culcare, sa viseze frumos
  5. last but not least: e singur si isi cauta iubita „oare ce o sa zica mami despre tipa asta?… hmmm… cred ca nu pot veni la masa de Craciun cu o tipa ca ea, parca poarta decolteuri prea mari, desi e sexy, dar nu… nu s-ar potrivi cu familia noastra”…

in caz ca iubitul tau manifesta o parte dintre aceste semnalmente caracteristice „sindromului mamitsu'”, cred ca se cer masuri serioase!

variante de tratament:

  1. paraseste-l, caci oricum ma-sa va fi mai importanta decat tine
  2. paraseste-l pana isi rezolva problemele cu mamitsu’
  3. scapa de mamitsu’
  4. scapa de el si fugi catre un tip care nu mai are nevoie de mami
  5. invit-o pe mamitsu’ sa se mute cu voi, caci sigur vei avea multe lucruri de invatat despre viata, despre tine, despre iubire. sunt sanse mari ca cineva sa iti faca o statuie dupa sinucidere, caci nu oricine poate trece prin asta up to the grave…

succes!

PS varianta taticutsu’ a sindromului este subiectul unei postari viitoare, dar trebuie sa recunosc ca nu imi pare la fel de siropoasa

Va rog sa nu ma „cereti”

8-0! Yes! Saptamanile astea am atins un record spectaculos! A opta oara sunt fie cerut in casatorie, fie cerut de iubit de oameni cu care nu am nicio interactiune personala… oameni care nu sunt parte din viata mea personal-intima… oameni fata de care sunt doar prietenos ca fata de orice colaborator sau elev/student/client

pentru ca nu toata lumea are aceleasi instincte sanatoase si pentru ca mai multi oameni sufera de scenarita psihotica netratata si nedepistata, traim in capul nostru filme personale care nu au nicio treaba cu realitatea. Adica realitate versus film, film versus realitate = nicio treaba

mi-am promis ca scriu despre asta pana nu se intampla din nou, asa ca o zic direct si fara menajamente:

NU, NU VREAU SA FII IUBITA MEA, SOTIA MEA SI NICI AMANTA MEA, DRAGA DOMNISOARA SAU DOAMNA

din indragostelile unor domnisoare si doamne din ultimii cativa ani trebuie sa deduc ca sunt un barbat mai simpatic decat credeam ca sunt, insa trebuie sa ma gandesc si ca gradul meu de pampalasenie trebuie sa fie ingrijorator de crescut in ochii multora. Mie mi-ar fi tare greu sa ii spun unui barbat ca vreau sa fiu prietena lui, acum serios, mai ales in ideea in care imi este profesor, trainer sau consilier. Pesemne eu sunt ala timid si retinut, caci altii au acest curaj demn de invidiat

zic doar ca, probabil, par mai pampalau, caci in ultimele tentative de agatare din ciclul postmodern al tipului „fii barbata, Zoe, si sari tu pe el daca el nu da niciun semn”, justificarile intrau in categoria ‘pai am vazut ca tu nu ai dat vreun semn, fiind mai linistit/cuminte/cu bun simt’

zau asa … pesemne ca, nedand niciun semn, pampalau fiind, ramanea la latitudinea ta sa ma ceri. ma gandeam ca ar fi bine pe site-ul meu sa pun si un link cu pagina de facebook sau nr de tel al mamei, ca poate e mai simplu de rezolvat tranzactia direct cu ea.

acum nu neg faptul ca poate imi va placea de tine si va da norocul peste mine (mamele au o intelepciune a lor), dar sunt destul de matur sa pot decide si singur

si acum sincer, daca nu te-am invitat la un ceai, daca nu ti-am dat un mesaj de noapte buna, nu cred ca are vreun sens sa ma inviti tu la un ceai si sa imi trimiti mesaje de noapte buna. Si asta mai ales daca noi doi nu ne stim, adica eu sunt profesorul sau trainerul tau si nu am avut vreodata o alta interactiune. Fii sigura ca daca te doream si erai pe gustul meu ai fi aflat imediat. Pacat este ca fiindu-mi studenta sau cursanta nu ma pot uita la tine, caci este relatie multipla. Si chiar este un mare nu.

apreciez creativitatea vietii de a ma pune in cele mai interesante situatii. insa va rog sa nu ma cereti de iubit, ca este pur si simplu penibil. Complete turn off!

iar daca vrei sa ma cuceresti cu siguranta ca nu asta este calea…

UPDATE:

dupa ce a citit postarea, o prietena psiholog m-a intrebat de ce se repeta aceasta situatie in viata mea si care este contributia mea la ceea ce s-a repetat. asa ca am luat asta drept o provocare si aduc un update semnificativ.

se intampla des ca liceencele sa se indragosteasca de un prof. mai tanar. si eu eram indragostit de profa de romana. e firesc sa proiectam pe anumite persoane pe care le investim cu autoritate un model si sa ne placa profu’, mentoru’, psihologu’ (e valabil si pentru profa’, trainerita, psiholoaga).

dar, pe de alta parte, ma fac si eu vinovat de unele lucruri, dincolo de proiectia celorlalti in aceasta problema. daca ar fi sa fiu superficial, as spune ca sunt prea prietenos si politicos si ca nu pun suficiente limite in relatiile mele profesionale.

De ce un blog?

articolele si cartile mele sunt o treaba, unde omul scrie – ca in carti si carte – opinii si teorii, sisteme de conceptii si argumentari cu parfum stiintific, cu aparat critic si cu un anumit public interesat de o opinie profesionala sau academica a mea

postarile pe acest blog ma scutesc insa, prin indecenta ideii de blog in sine, de limbajul de lemn, de acadeaua de pluta si de „pudicismele” intelectuale

asa ca aici, pe blog, imi rezerv libertatea de a scrie ce-mi trece prin cap, deseori necenzurat decat de protocolul confidentialitatii, astfel ca nu voi folosi nume pentru a evita identificarea unor teme actuale cu persoane reale din viata mea

procedez astfel, ca in prefetele editorilor cartilor de peste oceane, promitand cu neimblanzita smerenie ca orice asemanare a celor scrise pe blogul meu cu persoane reale este o „pura” intamplare, pentru care cer publicului marelui circ urban ingaduinta fata de pacatul sinceritatii mele uneori preacutezatoare

promit in acest sens ca nu ma voi simti vinovat daca cineva se va simti vizat de asemanari de vreun fel, asa ca ar fi mai simplu sa nu se simta nimeni vizat, luand toate postarile drept simple povestiri (adevarate) cu caracter de jurnal online deschis

cum este blogul meu si nimeni nu este fortat sa il parcurga, zic sa se simta fiecare liber sa nu citeasca ceea ce nu il intereseaza. iar daca cineva se simte lezat de ideile mele, ii recomand sa faca o cura de psihoterapie cu lamaie multa si laxative usoare.

bun venit pe blogul meu, sa zicem, ca sa fim traditionali 🙂